Drept Administrativ - Contractul de Concesiune

Capitolul I

Consideraţii generale

asupra contractului de concesiune

1.1 Contractul de concesiune – varietate a contractelor administrative

Indiferent de perioda sa de existenţă şi cu atât mai mult, în zilele noastre, dar şi de forma de guvernământ, este bine cunoscut faptul că, unul din scopurile statului este acela de a satisface interesele generale ale societăţii, fie direct, prin serviciile publice ale sale organizate la nivel central şi în unităţile administrativ – teritoriale, fie prin asigurarea cadrului legal ca şi particularii să contribuie la realizarea acestor interese.

Serviciile publice ale statului, judeţului, oraşului şi comunei sunt organizate şi funcţionează fie ca organe ale administraţiei publice, fie ca instituţii publice, fie ca servicii publice exploatate de regie, adică regii autonome de interes public, ori cum li s-a mai spus in literatura de specialitate de la noi şi din alte ţări, înaintea celui de-al doilea război mondial, stabilimente publice. Pentru formele folosite de particulari în scopul satisfacerii unor interese generale ale societăţii s-a folosit noţiunea de stabilimente de utilitate publică.

În vederea îndeplinirii sarcinilor ce le revin, corelative intereselor de bază ale societăţii, serviciile publice încheie acte juridice în scopul naşterii, modificării sau stingerii de raporturi juridice, unele dintre acestea fiind supuse dreptului administrativ, altele fiind guvernate de alte ramuri de drept.

În consideraţia protejării intereselor persoanelor juridice publice (servicii publice) şi dată fiind importanţa economică a operaţiilor realizate de către acestea, fructificându-şi autonomia şi originalitatea sa, dreptul administrativ instituie un regim juridic distinct de cel obişnuit, pentru anumite acte juridice ale acestora denumite acte administrative de gestiune.

Actul administrativ de gestiune este actul juridic încheiat, pe de o parte de administraţie reprezentată de un serviciu public, iar pe de altă parte de un particular (persoană fizică sau juridică), ce are ca obiect prestarea de servicii, achiziţii de produse şi concesiunea de servicii şi bunuri aparţinând domeniului public al statului, judeţului, oraşului sau comunei.1

Fiind un act juridic încheiat între două părţi – un serviciu public şi un particular – actul administrativ de gestiune are configuraţia juridică a unui contract, dar, pentru că părţile nu se află pe poziţii egale ca la contractul civil, el se mai numeşte şi contract administrativ.2

Unul din obiectele contractului administrativ, aşa cum reiese din definiţia dată anterior acestuia, se referă la activitatea de concesionare.

1.2 Concesiunea – scurtă incursiune istorică în România

Încă din perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale reglementarea în domeniul concesiunilor era bine conturată, însă dispersată în mai multe acte normative, neexistând o lege unică în materie de concesiuni, precum Legea nr.219/1998.

Astfel chiar în Constituţia din 1923, în art. 19 erau reglementate, în termeni generali, concesiunile miniere precizându-se că acestea “vor trebui să se conformeze regulilor ce se vor stabili prin lege, care va prevedea şi maximum de durată al acelor concesiuni şi care nu va trece de 50 de ani de la promulgarea acestei Constituţiuni”.

Remarcabil este faptul că, chiar şi înainte de Constituţia din 1923, concesiunea era utilizată de stat ca modalitate de exploatare a unui serviciu public sau de executare a unei lucrări publice. Astfel, prin legea căilor ferate particulare din 1905 se prevedea un termen de 90 de ani pentru concesionarea căilor ferate ale statului, iar prin legea din 1909 se concesionau tramvaiele din Bucureşti.

Aşa cum s-a arătat mai sus prevederi relative la concesiune erau cuprinse în legi speciale ,ulterior în Legea comercializării din 1929. Art. 23 al acestei legi stabilea că ori de câte ori în acea lege sau în legea specială nu se prevedea altfel concesiunile se acordau prin decret regal, pe baza unui jurnal al Consiliului de Miniştri.

Prin Decretul regal nr. 3650/1929 s-a adoptat Regulamentul nr. 44 din 9 noiembrie 1929 privind aplicarea Legii pentru administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice, înfiinţâdu-se chiar un Consiliu superior al administrării întreprinderilor şi avuţiilor publice, compus din consilieri şi condus de un preşedinte.

Printre alte atribuţii consiliul respectiv avea şi anumite competenţe în domeniul concesiunilor. Astfel potrivit art. 8, pct. 4, din Regulament, consiliul “îşi dă avizul asupra proiectelor de concesiune şi caietelor de sarcini, pentru bunuri a căror concesionare nu este reglementată prin legi speciale veghează asupra executării programelor de lucrări de către întreprinderile concesionate” (pct.6), sau “urmăreşte rezultatele administraţiei diferitelor concesiuni sau regii, adună datele cu privire la randamentul economic şi rentabilitatea lor.” (pct.8).

Prin urmare acordarea unei concesiuni de către stat sau de către o autoritate publică locală (consiliul local sau judeţean) era condiţionată de obţinerea prealabilă, a unui aviz conform, al consiliului tehnic superior, în lipsa căruia actul de concesiune nu putea fi încheiat.