Contractul de concesiune în baza OUG nr 34-2006

I. Contractul de concesiune – aspecte generale

I.1. Noţiunea contractului de concesiune

De la bun început arătăm că doctrina română din perioada interbelică a fost puternic influenţată de doctrina franceză în materie.

În doctrina juridică română din acea perioadă, problematica concesiunii a fost abordată de către doi mari autori în domeniul dreptului public şi anume profesorii Paul Negulescu şi E.D.Tarangul.

Primul autor menţionat a definit concesiunea ca fiind „modul de organizare a serviciilor publice, în care administraţia încredinţează un serviciu public unui particular. Acesta să gireze serviciului public pe socoteala şi pe riscul său în conformitate cu regulile stabilite de administraţie, remunerându-se din taxele p carele percepe de la particularii, care se folosesc de serviciul public concesionat.”

La rândul său cel de-al doilea autor menţionat a definit concesiunea ca „o formă de exploatare a unui serviciu public în care un particular – persoană fizică sau morală – ia asupra sa riscurile exploatării şi conducerea activităţii serviciului în schimbul dreptului de a percepe taxele pentru serviciile prestate.”

Dintre definiţiile date în doctrina franceză de specialitate reţinem următoarele:

Astfel, potrivit unui autor francez concesiunea serviciului public este un mod de gestiune a unui serviciu prin care o persoana publică, concedentul, însărcinează prin contract o persoană privată, concesionarul, cu funcţionarea unui serviciu, pentru o anumită perioada de timp, cu asumarea sarcinilor şi cu dreptul de remunerare al serviciilor prestate.

Concesiunea, afirmă un alt autor, „poate fi definită ca fiind procedeul prin care o persoană publică, concedentul, însărcinează, prin contract, o persoană privată, concesionarul, să facă să funcţioneze serviciul public pentru o anumită perioadă determinată, pe riscul şi pericolul său, el remunerându-se prin taxele percepute de la beneficiarii săi.”

După cum se poate observa, autorii francezi fac referire doar la concesiunea serviciului public, prin aceasta înţelegând, însă şi concesiunea de lucrări publice, care este tot o concesiune a unui serviciu public, prin care, însă, concesionarul nu se obligă doar să facă să funcţioneze acest serviciu public, ci el se angajează să construiască, pe cheltuiala sa şi lucrările publice necesare funcţionării.

În legislaţia română, o definiţie a concesiunii întâlnim în art.1, alin.2 din Legea nr.219/1998 privind regimul concesiunilor.

Potrivit legiuitorului român „concesiunea se face baza unui contract, prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi, sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.”

Pe baza celor arătate mai înainte credem că, potrivit legii române, concesiunea poate fi definită ca fiind acel contract administrativ, prin care o persoană juridică de drept public – statul, judeţul, oraşul sau comuna – numită concedent, transmite pentru o perioadă de cel mult 49 de ani, unei persoane fizice sau juridice de drept privat – română sau străină, denumită concesionar, care acţionează, pe riscul şi răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau serviciu public, în schimbul unei redevenţe.

I.2. Trăsături caracteristice ale contractului de concesiune

Contractul de concesiune este un contract administrativ, încheiat între o persoană juridică de drept public, numită concedent, şi o persoană fizică sau juridică de drept privat, română sau străină, numită concesionar.

El are ca obiect gestiunea privată a unui serviciu public, ori bun public sau executarea unei lucrări publice de către un particular, persoană fizică sau juridică.

Executarea lucrării publice, ori gestionarea serviciului sau bunului public se realizează de către particular,pe propriul risc şi pe propria răspundere.

Concesionarul, persoană fizică sau juridică, are numai dreptul, dar şi obligaţia de exploatare a bunului, serviciului public sau de executare a lucrării publice în condiţiile stipulate în caietul de sarcini, care face parte integrantă din contractul de concesiune.

Transmiterea drepturilor şi obligaţiilor corelative către concesionar se face pe o perioadă de cel mult 49 de ani, care poate fi prelungită cu încă, cel mult, jumătate din durata sa iniţială.