Domeniul Public

Termenul de domeniu public este o creatie a doctrinei juridice franceze, paternitatea revenindu-i lui Proudhon care în 1833 a publicat lucrarea „Tratat asupra domeniului public . Totusi, înca din antichitate dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau forma obiectul proprietatii private, fiind considerate ca apartin colectivitatii. Notiunea de domeniu îsi are originea în cuvântul latin dnmenium, care înseamna stapânire, proprietate.

Domeniul public se compune din bunuri mobile si imobile. Pe de alta parte, bunurile apartinând colectivitatii se impart in doua categorii :

a . Prima categorie cuprinde doua grupuri de bunuri si anume

- lucruri comune care apartin tuturor, precum acrul si apele

- si lucruri destinate folosintei comune, ca de pilda drumurile, porturile, teatrele ori pietele.

b.A doua categorie, în care erau incluse acele ,, res divini" cuprindea templele, mormintele, portile si zidurile celatilor .

Crearea acestui termen a fost rezultatul unor necesitati economice, anume ocrotirea cu mijloacele dreptului a unor bunuri apartinând statului si care trebuiau sa serveasca întregii comunitati, distingându-se astfel domeniul public de domeniul privat . In toate timpurile s-a simtii necesitatea sa se sustraga relatiilor de drept privat o categorie de bunuri care fiind destinate folosintei întregii colectivitati sa fie conduse de reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun care este dreptul civil.

Totusi, în România, denumirea de domeniu public a fost consacrata legislativ în Codul civil din 1864, fiind ulterior utilizata si în literatura de specialitate . In dreptul administrativ, geneza teoriei domeniului public este doctrinara . Nu se împartaseste parerea potrivit careia normele juridice instituite în perioada comunista nu au mai îngaduit o teorie a domeniului public. Si în aceasta perioada au existat institutii specializate pentru administrarea domeniului public, astfel încât doctrinarii ar fi putut cerceta din punct de vedre juridic aceasta institutie juridica.

Notiunea de domeniu public, ca notiune juridica fundamentala a dreptului administrativ a fost reabilitata dupa anul 1990 prin Legea fondului funciar nr. 18/ 1991, Legea privind administratia publica locala nr. 215 din 2001, precum si prin Constitutia României.

Constitutia nu opereaza cu conceptul de domeniu public, dar aceasta notiune este subînteleasa . Intr-adevar, prin dispozitiile art. 136 au fost consfintite cele doua forme ale proprietatii: proprietatea publica si proprietatea privata. Proprietatea publica, conform art. 136 alin. 3 nu poate apartine decât statului (proprietatea publica de interes national) sau unitatilor administrativ teritoriale (proprietatea publica de interes judetean, orasenesc sau comunal).

Constitutia prevede implicit faptul ca proprietatea publica vizeaza o sfera limitata de bunuri, scoase din circuitul civil obisnuit, care formeaza domeniul public. Proprietatea publica nu poate avea ca obiect decât bunurile la care se refera art. 135 alin. 4 din Constitutie si anume bogatiile de orice natura ale subsolului, caile de comunicatie, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil si acelea ce pol fi folosite în interes public, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de lege.

Aceste bunuri fac obiectul exclusiv al proprietatii publice. în literatura noastra s-a remarcat ca în domeniul public ar putea intra si bunuri din proprietatea privata, cum ar fi cele ce formeaza patrimoniul cultural-national.