Finele de Neprimire

I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1. SCURT ISTORIC

Problema actelor administrative exceptate de la controlul instanţelor de contencios administrative s-a pus încă de la jumătatea secolului al XIX-lea, fără a fi iniţial reglementată de lege. După adoptarea Constituţie României din 1866 s-a ajuns la situaţia în care litigiile de drept comun erau extreme de numeroase, diminuându-se astfel cele „speciale” de contencios administrativ, în unele perioade fiind chiar aproape înlăturate. În aceste condiţii, unele acte au fost considerate ca fiind exceptate de la acţiunile în contenciosul administrativ.

În perioada interbelică, problema actelor exceptate a ajuns să fie reglementată constituţional. Astfel, în art. 107 alin. Final din Constituţia din 1923 se preciza: „Puterea judecătorească nu are căderea de a judeca actele de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar.”

Conceptul de „acte de guvernământ”(acte exceptate) a apărut în Franţa, din partea Consiliului de Stat, acesta recunoscând existenţa acestor acte care nu sunt susceptibile de a fi controlate „din punct de vedere al regularităţii şi efectelor lor juridice, de către instanţele de contencios administativ.”

Spre deosebire de statul francez, unde noţiunea de acte de guvernământ nu era folosită decât tangenţial în legislaţie, în statul român noţiunea a fost folosită atât în Constituţie, cât şi în Legea contenciosului administrativ din 1925, fiind chiar şi definită (art. 2): „(...)În actele de guvernământ se cuprind toate măsurile luate pentru ocrotirea unui interes general privitor la ordinea publică, la siguranţa Statului, internă sau externă sau la alte cerinţe de ordine superioară (...)”. Această definiţie a fost, însă, criticată de toţi autorii şi niciodată însuşită în practică.

Treptat, de-a lungul timpului, sfera finelor de neprimire s-a mărit foarte mult, Legea din 1925 având un al doilea art. ce reglementa şi alte excepţii (art. 3): actele administrative privitoare la exerciţiul tutelei administrative şi controlul ierarhic; deciziile date de consiliile disciplinare şi declarate de statutul funcţionarilor sau de alte legi ca fiind definitive şi executorii; actele autorităţilor militare; actele de autoritate şi gestiune ale Preşedintelui Camerei şi ale Preşedintelui Senatului.

În mod tradiţional, finele de neprimire au fost grupate în două categorii: a) fine de neprimire deduse din natura actului şi b) fine de neprimire determinate de existenţa unui recurs paralel.

În anul 1990, după căderea regimului comunist, situaţia în ţară s-a schimbat şi a început transformarea sistemului legislativ, a structurilor administraţiei publice. S-a adoptat o nouă Lege a contenciosului administrativ, Legea nr. 29/1990, care reglementa şi sfera de cuprindere a finelor de neprimire. Astfel, art. 2 prevedea următoarele excepţii:

1) Actele care privesc raporturile dintre Parlament sau Preşedintele României şi Guvern

2) Actele administrative de autoritate şi de gestiune ale organelor de conducere din cadrul Parlamentului

3) Actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului

4) Actele administrative referitoare la interpretarea şi executarea tratatelor internaţionale la care România este parte

5) Actele administrative prin care s-au luat măsuri urgenţe de organele puterii executive pentru evitarea sau înlăturarea unor evenimente prezentând pericolul public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităţilor naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor, epizootiilor şi altor evenimente de aceeaşi gravitate

6) Actele de comandament cu caracter militar

7) Actele administrative pentru desfiinţarea sau modificarea cărora se prevede, prin lege specială, o altă procedură judiciară

8) Actele de gestiune săvârşite de stat, în calitate de persoană juridică şi pentru administrarea patrimoniului sau

9) Actele administrative adoptate în exercitarea atribuţiilor de control ierarhic.