Geneza și evoluția ideii de separare a puterilor în stat

La baza organizării puterii în cadrul diferitelor societăţi moderne, democratice şi a raporturilor dintre guvernare şi cetăţeni este aşezat principiul separaţiei puterilor. Acest principiu, enunţat pentru prima dată de Aristotel în lucrarea sa „Politica”, a fost dezvoltat mai târziu cu deosebire de şcoala dreptului natural (Grotius, Wolff, Puffendorf) şi determină şi astăzi dezbateri doctrinare sub aspectul funcţionării în concret din perspectiva găsirii echilibrului între puterile care acţionează în stat.

În viziunea filosofilor din perioada Antichităţii (Aristotel), constituţiile cuprind în mod esenţial referiri la trei entităţi şi aspecte în legătură cu care legiuitorul trebuie să se manifeste prudent, studiind avantajele şi dezavantajele fiecăruia. Este vorba de activitatea de deliberare cu privire la problemele colectivităţii (entitatea corespondentă fiind ceea ce numim astăzi legislativ), a doua este aceea care are drept obiect magistratura (adică ceea ce astăzi reprezintă executivul), iar a treia este problema distribuirii justiţiei (ceea ce astăzi este relativ la autoritatea sau puterea judecătorească. Deşi modul de exprimare şi redactare specific momentului în care principiul a fost iniţial afirmat implică, aparent, diferenţe în raport cu accepţiunea modernă a principiului separaţiei puterilor în stat (în viziunea lui Montesquieu exprimată în sec. XVIII), trebuie observat că bazele principiului au fost puse cu adevărat de filosoful antic, acesta aplicându-se astăzi în toate sistemele moderne prin existenţa unui corp legislativ, a unei puteri executive şi a unui corp de judecători independenţi, chemaţi să împartă justiţia, în mod egal, tuturor membrilor societăţii.

Ceea ce este comun pentru concepţiile lui Aristotel şi Montesquieu cu privire la separaţia puterilor în stat este reprezentat de activităţile specifice acestuia: legislativă, executivă şi judecătorească. O analiză atentă relevă însă că celor trei „puteri” li se acordă semnificaţii diferite de către autorii enunţaţi. Astfel, puterea deliberativă, corespondentă puterii legislative moderne, are în viziunea lui Aristotel o competenţă mult mai largă decât cea specifică parlamentelor în democraţiile moderne. Puterea deliberativă trebuie să

aibă, potrivit opiniei sale, dreptul suveran de a decide problemele războiului, ale păcii şi ale alianţelor, de a face legile, de a pronunţa sentinţele de condamnare la moarte, de exil şi de confiscare, numind totodată magistraţii. Spre deosebire de ceea ce înţelegem astăzi prin magistraţi (reprezentanţi ai puterii judecătoreşti) Aristotel foloseşte termenul pentru a desemna înalţii demnitari, adică puterea executivă a cetăţii. Pe de altă parte, în viziunea sa, puterea deliberativă trebuie să se desfăşoare în cadrul unei adunări democratice, la care

participă toţi cetăţenii. Prin urmare, există o competenţă mult mai largă a puterii legislative în raport cu actuala putere legiuitoare, care reflectă şi modul direct de participare a poporului la exercitarea ei.

În ceea ce priveşte executivul (magistraţii sau demnitarii cetăţii), Aristotel atribuie calitatea de magistrat tuturor acelor oficialităţi care au puterea de a decide şi a da ordine în anumite domenii determinate. Numărul magistraţilor trebuie să fie însă potrivit pentru asigurarea înfăptuirii unei bune constituţii. După părerea sa, în statele mai mari, accesul la magistratură trebuie asigurat unui număr tot mai mare de cetăţeni, în timp ce în cazul micilor ţări este mai bine de a lăsa aceste atribuţiuni în mâinile unui număr relativ restrâns de oameni calificaţi. Alegerea magistraţilor se poate face prin diferite modalităţi, inclusiv prin desemnarea lor de către triburi sau fratrii, prin tragere la sorţi sau alegeri. După părerea lui Aristotel, se remarcă două moduri de desemnare a demnitarilor: alegerea magistraţilor efectuată de către toţi cetăţenii prin alegeri ori trageri la sorţi sau prin combinarea acestor procedee.

Referindu-se la puterea judecătorească, Aristotel înţelege prin aceasta un corp de judecători care asigură înfăptuirea unor tipuri diferite de jurisdicţie în probleme din cele mai variate, cum ar fi afectarea intereselor publice, datorii, litigii cu privire la amenzi, contracte private, crime, jurisdicţie pentru străini etc. El consideră că se poate concepe un mod democratic de alegere a judecătorilor, provenind din rândurile tuturor cetăţenilor şi fiind abilitaţi să judece orice fel de litigii, dar şi un mod oligarhic de a concepe justiţia, situaţie în care calitatea de judecător este rezervată numai unor categorii speciale de oameni, recrutaţi pentru anumite probleme sau având dreptul de a judeca numai anumite cauze determinate.

Criticabil în concepţia exprimată de Aristotel este faptul că atribuirea competenţelor celor trei puteri este nesistematizată şi nu răspunde cerinţelor de utilitate ale separaţiei puterilor. El conferă anumite atribuţii puterii deliberative, care astăzi sunt recunoscute ca fiind de competenţa executivului sau a puterii judecătoreşti. Cu toate acestea însă, meritul său însă constă în principal în a fi identificat cerinţa existenţei mai multor elemente pentru orice fel de constituţie.

În raport cu cele de mai sus, o comparaţie atentă cu doctrina elaborată de Montesquieu în L’Esprit du lois arată că ideile lui Aristotel nu semnifică o concepţie închegată, elaborată atent, ci doar pun bazele unei dezvoltări ulterioare.