Interceptările și Înregistrările Audio și Video

1. Mijloacele de probă în procesul penal

1.1 Evoluţia reglementării mijloacelor de probă în procesul penal român

Dovedirea faptelor şi împrejurărilor de fapt se obţine prin probele care provin din mijloacele de probă. Dacă în legătură cu libertatea probelor se aplică principiul admisibilităţii oricărei probe care nu este interzisă de lege,pentru mijloacele de probă se pune problema dacă se poate folosi orice mijloc de probă care ar conţine o probă necesară în procesul penal,ori probele trebuie obţinute numai prin anumite mijloace de probă, reglementate de lege.

În Codul de procedură penală din 1936, se prevedea că proba în materie penală se face prin următoarele mijloace: procese-verbale, înscrisuri, martori, informatori, expertize, constatări la faţa locului, indicii, prezumţii şi orice alte mijloace neoprite de lege. În legătură cu aceasta rglementare se pot face două observaţii: în primul rând, constatările la faţa locului şi indiciile nu sunt mijloace de probă, ci chiar probe, ele provenind din alte mijloace de probă, cum sunt procesele-verbale, înregistrări audio sau video; în al doilea rând, reglementarea cuprinde o enumerare a unor mijloace de probă, fără a avea caracter stiinţific, dar şi dispoziţia că pot fi folosite şi orice alte mijloace neoprite de lege, ceea ce apropie reglementarea de principiul libertăţii probelor.

Codul de procedură penală din 1968, în redactarea iniţială, a adoptat în materie de mijloace de proba principiul legalităţii, în sensul că “Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile invinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele”.

Întrucât în procesul penal se folosesc, în lupta contra infracţionalităţii organizate, şi procedee de tehnică avansată, ca fonograma, videofonograma, filmul, fotografiile, s-a pus problema dacă acestea sunt mijloace distincte de probă şi deci nu pot fi folosite nefiind prevăzute de lege sau pot fi folosite prin încadrarea lor în mijloacele prevazute în art. 64, cu obligaţia de a se respecta reglementarea acestora.

Pentru a pune în concordanţă folosirea înregistrărilor audio şi video în procesul penal român, având şi exemplul altor legislaţii democratice, prin Legea nr.141/1996 a fost modificat art. 64 al Codului de procedură penală, adaugându-se ca mijloace de probă şi înregistrările audio sau video şi fotografiile , reglementându-se şi modul cum acestea pot fi folosite în procesul penal. Astfel, au crescut numărul mijloacelor de probă care pot fi folosite în procesul penal, mijloacele tehnice de înregistrare căpătând caracterul de mijloace de probă distincte, cu reglementare şi valoare probantă proprie.

Deşi sunt trecute printre mijloacele de probă, înregistrările audio sau video, ca şi constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale şi expertizele, sunt în realitate procedee probatorii; înregistrarea este procedeul prin care se fixează, într-un mijloc tehnic ce poate fi folosit sau într-o transcriere, conţinutul unei convorbiri, care constituie probă; concluziile specialiştilor şi ale experţilor, care sunt probe, ajung la cunoştinţa organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată prin rapoartele scrise de constatare tehnico-ştiinţifică şi medico-legală sau a rapoartelor de expertiză, care sunt mijloacele de probă, acestea, la rîndul lor fiind întocmite pe baza unor activităţi de specialitate care constituie procedeele probatorii.

1.2 Clasificarea mijloacelor de probă

În reglementarea Codului de procedură penală din 1936, mijloacele de probă se clasificau în scrise,orale (declaraţiile inculpatului, ale martorilor) şi materiale (corpuri delicte). Sub Codul actual mijloacele de probă au fost clasificate în orale, scrise,materiale şi tehnice,incluzîndu-se în ultima categorie constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele. Deşi această clasificare este superioară, nu poate determina o delimitare strictă între categoriile de mijloace de probă;de exemplu,declaraţiile scrise personal care se iau de organele de urmărire penală învinuitului sunt trecute printre mijloacele de probă orale,deşi ele nu au fost obţinute prin ascultare; unele mijloace materiale de probă sunt înscrisuri falsificate,iar urmele lăsate de infractor nu pot fi valorificate decât prin expertizarea lor; rapoartele de expertiză se prezintă sub forma scrisă.