Interceptările și Înregistrările Audio și Video

Cap. 1 Mijloacele de probă

Codul de procedură penală prevede în art. 63 urmãtoarele aspecte cu privire la probă: “Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate, în scopul aflării adevărului.”

În teoria probelor este folosită şi noţiunea de „procedee probatorii”, care constituie modalităţi concrete în care se procedează la folosirea mijloacelor de probă. Cele două noţiuni, „mijloace de probă” şi „procedee probatorii”, nu se confundă, având înţelesuri diferite , existând posibilitatea ca prin acelaşi procedeu probator să fie administrate mijloace de probă diferite sau pentru acelaşi mijloc de probă să fie folosite procedee probatorii diferite.

„Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi expertizele. Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal” (art. 64 CPP).

Enumerarea de mai sus are caracter limitativ , neputând fi utilizate alte mijloace decât cele admise de lege. Raţiunea pentru optica legislatorului penal român rezidă în principiul că probele pot să formeze convingerea organului judiciar în concordanţă cu realitatea numai dacã provin din surse sigure.

În limbajul juridic curent, noţiunea de probă este folosită, uneori, într-un sens larg, care include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă. Cele două noţiuni nu trebuie confundate. Probele, ca elemente de fapt care servesc la aflarea adevărului în procesul penal, sunt aduse la cunoştiinţa organelor judiciare prin intermediul mijloacelor de probă. Mijloacele de probă sunt acele căi legale prin care se constată existenţa probelor. De aceea, se face distincţie între o împrejurare de fapt pe baza căreia se constată vinovăţia sau nevinovăţia unei persoane şi mijlocul prin care această împrejurare a fost relevată.

De asemenea, nu se confundă noţiunea de probă cu cea de probaţiune – ca activitate de străngere şi verificare a probelor, activitate care constă, mai întâi în stabilirea de fapte şi împrejurări legate de infracţiunea comisă, ca apoi, prin coroborarea şi aprecierea acestora să sa dovedească existenţa infracţiunii şi vinovăţia infractorului.

Mijloacele de probă se clasifică în:

- Mijloace de probă orale: mărturisirea, declaraţiile martorilor, declaraţiile învinuitului sau inculpatului, declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente;

- Mijloace de probă scrise: înscrisurile;

- Mijloace materiale de probă: probe materiale (corpuri delicte);

- Mijloace de probă tehnice: constatările tehnico-ştiinţifice, medico-legale şi expertizele.

În funcţie de procedeele comune de administrare, mijloacele de proba se grupează în trei mari cetagorii: declaraţiile părţilor şi ale martorilor, înscrisuri şi mijloacele material de probă, rapoartele de constatare ale specialiştilor şi expertizele.

Mijloacele tehnice Indiferent de tipul acestora, mijloacele tehnice speciale preiau sunetele, imaginile sau impulsurile electrice, le transformă în sem¬nale electrice analogice sau digitale, după care le transportă sau le transmit, în diverse moduri, către puncte de recepţie şi înregistrare sau stocare, astfel încât, ulterior, să poată fi ascultate, vizualizate sau prelucrate .În funcţie de caracterul lor (gradul de secretizare) mijloacele tehnice pot fi:

• speciale (secrete);

• aparente, dintre cele care sunt utilizate în activitatea curentă de urmărire penală pentru fixarea unor acte procedurale.

La rândul lor, mijloacele tehnice speciale pot fi clasificate în funcţie de domeniul procesual în care sunt folosite, astfel încât se deosebesc mijloacele tehnice speciale tipice folosite pentru probarea infracţiunilor de drept comun în raport cu mijloacele tehnice speciale atipice folosite pentru probarea infracţiunilor din sfera apărării siguranţei naţionale.