Membrii Corpului Diplomatic și Consular

CAPITOLUL I

DREPTUL DIPLOMATIC ŞI DREPTUL CONSULAR

SECŢIUNEA I

DREPTUL DIPLOMATIC

Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează statutul

organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internaţional care se referă la

organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor pentru relaţiile externe.

Dreptul diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului internaţional public care are ca obiect normele şi practica ce reglementează relaţiile externe ale statelor şi ale altor subiecţi de drept internaţional sau ca fiind acea parte a dreptului internaţional care stabileşte regulile practicii relaţiilor externe ale statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului internaţional public care reglementează înfiinţarea, funcţionarea şi statutul juridic, precum şi desfiinţarea organelor relaţiilor internaţionale.

Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activităţii diplomatice desfăşurate de organele interne ale statelor, ca şi de organele externe ale acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice permanente şi misiunile diplomatice ad-hoc –, precum şi anumite laturi ale activităţii conferinţelor şi organizaţiilor internaţionale.

De aici rezultă că:

- dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internaţional, ci constituie o ramură a acestuia;

- în comparaţie cu celelalte norme ale dreptului internaţional în ansamblu, normele dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la atingerea obiectivelor de politică externă şi oferă modalităţile de stabilire şi de ducere a relaţiilor dintre state şi, într-un fel, contribuie direct efectiv la asigurarea aplicării celorlalte norme ale dreptului internaţional;

- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internaţional pentru că se ocupă de însuşi mecanismul care face să existe si să se desfăşoare relaţiile dintre state;

- la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale şi generale pe care se sprijină şi dreptul internaţional contemporan; principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie criteriul suprem în aprecierea legalităţii activităţii diplomatice, ele constituie călăuza activităţii diplomatice şi trebuie să fie respectate cu stricteţe;

- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii şi dezvoltării unor relaţii normale între state, de menţinere a contactelor îi de realizare a unei colaborări între ele – ceea ce presupune prezenţa şi funcţionarea într-un stat străin a organelor de reprezentare – precum şi în dezideratul pe care-l au statele ca relaţiile diplomatice să funcţioneze pe o bază stabilă şi ordonată.

Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, înţelegem mijloacele juridice prin care statele exprimă şi consacră normele formate prin acordul lor de voinţe cu privire la domeniul relaţiilor diplomatice.

Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:

- precizările cu privire la izvoarele dreptului internaţional sunt valabile şi în ce priveşte dreptul diplomatic;

- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului internaţional, cât şi în cel al dreptului intern: normele referitoare la înfiinţarea, funcţionarea şi încetarea misiunilor diplomatice sunt, în primul rând, norme care ţin de ordinea juridică internaţională; în legislaţia internă a statelor există norme care reglementează un aspect sau altul în legătură cu organele diplomatice (numirea lor, statutul juridic etc.).

Sunt, aşadar, surse ale dreptului diplomatic: cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de naţiuni, legile interne, jurisprudenţa si doctrina.

Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente determinate, bazate pe convingerea îndeplinirii unei obligaţii juridice, o exprimare tacită a consimţământului statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă de conduită obligatorie.

Dat fiind modul în care s-au format, normele dreptului diplomatic au avut un caracter precumpănitor cutumiar; cutuma constituie sursa cea mai veche a dreptului diplomatic si continuă să joace încă un rol important.

Pe plan internaţional, sursele dreptului diplomatic puteau fi găsite, în principal, în regulile cutumiare ale dreptului internaţional; numărul convenţiilor multilaterale era foarte mic.

Toate regulile privind inviolabilitatea agenţilor diplomatici, a sediului misiunii diplomatice şi a reşedinţei agenţilor diplomatici, exceptarea de la jurisdicţia statului de reşedinţă sunt exemple de reguli de drept diplomatic de natură cutumiară.

Până la codificarea din 1961 a dreptului diplomatic, nu a existat în dreptul internaţional un tratat general la care statele să fi aderat sau vreun alt act formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul diplomatic. Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice afirmă că regulile dreptului internaţional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au fost reglementate în mod firesc în dispoziţiile ei, învederându-se prin aceasta importanţa cutumei internaţionale ca sursă a dreptului diplomatic.

Tratatul internaţional – constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale dreptului internaţional, în general şi ale dreptului diplomatic, în mod implicit, având o însemnătate normativă primordială.

Primele convenţii de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:

- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentanţilor diplomatici, completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818 privind clasificarea agenţilor diplomatici;

- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferinţei panamericane, s-a încheiat la Havana o convenţie multilaterală cu privire la funcţionarii diplomatici.

Instituţia reprezentării diplomatice ale în prezent o bază convenţională ca urmare a adoptării Convenţiei de la Viena din 1961; principalul merit al codificării din 1961 este acela de a fi plasat definitiv dreptul diplomatic din sfera cutumiară în cea convenţională.