Procedee și tehnici moderne pentru protecția mediului industrial

Aceste mecanisme includ diferite tipuri de instrumente economice şi de măsuri flexibile de tipul acordurilor negociate sau a permiselor comercializabile. Ele sunt considerate ca fiind mecanisme suplimentare doar pentru că se situează în afara cadrului tradiţional al măsurilor de comandă şi control, care stabilesc cerinţe obligatorii explicite pentru operatorii instalaţiilor industriale, prin intermediul autorizaţiilor de funcţionare. Mecanismele suplimentare se pot utiliza cu succes pentru a reuni performanţa industrială cu cerinţele dezvoltării durabile.

1. Elemente cu caracter general privind aplicarea instrumentelor economice la nivelul industriei

Un instrument economic impune o motivaţie financiară (o taxă), proporţională cu nivelul "activităţii nedorite" (cantităţi de poluanţi emise sau cantităţi de resurse utilizate).

Există un sprijin considerabil pentru încurajarea acestor instrumente, acordat de Consiliul UE, care caută să integreze dezvoltarea durabilă în politica UE din domeniul industriei1. Exemplele includ: taxe pentru energie şi carbon, taxe pentru depozitarea deşeurilor în halde, impozite pe modificările climatice. Instrumentele economice pot avea o sferă de cuprindere mai simplă, cum ar fi taxele diferenţiate pentru benzina fără plumb şi cea cu plumb. Astfel de instrumente economice integrează foarte bine principiul "poluatorul plăteşte", avantajând orice proces industrial care generează mai puţină poluare. Totuşi, din motive de acceptabilitate politică, astfel de taxe nu pot fi excesive şi ca urmare, poate exista o limită a domeniului de activităţi pentru care se pot aplica. Spre exemplu, în Marea Britanie Ministerul Mediului, Transporturilor şi Resurselor a stabilit că pentru a produce rezultate semnificative în reducerea utilizărilor de apă, o taxă impusă pe extracţia de apă ar trebui să fie foarte mare, ceea ce a fost considerat ca fiind inacceptabil.

2. Permisele negociabile

Permisele negociabile crează un sistem prin care se impune o restricţie generală a poluării (spre exemplu, emisiile totale de poluanţi) pentru un anumit sector industrial, în timp de înteprinderile care aparţin de respectivul sector sunt libere să-şi comercializeze permisele de poluare între ele. Acest sistem permite întreprinderilor să investească în tehnologii mai curate şi să recupereze o parte din costurile respective prin vânzarea emisiilor "economisite" către alte întreprinderi. Astfel de comercializări se pot efectua la trei niveluri:

• circularea emisiilor între instalaţii deţinute de un singur sector industrial, spre

exemplu, emisiile de sulf generate la nivelul producătorilor de energie;

• comercializarea între înterprinderi spre exemplu, emisiile de sulf generate de

producătorii de energie din SUA;

• comercializarea între ţări spre exemplu, emisiile de bioxid de carbon.

Acest instrument a fost puţin utilizat în UE, unde piaţa unică ar putea facilita aplicarea sa. Sistemul de comercializare a emisiilor nu poate fi utilizat în cazurile în care sunt necesare condiţii de autorizare pentru protejarea mediului local, cu excepţia situaţiei în care comercializarea are loc între un grup de întreprinderi dintr-o anumită localitate (cum ar fi cazul extracţiei de apă). Introducerea permiselor comercializabile poate însă sprijini reducerea costurilor industriei şi investiţiile în tehnologii mai curate pentru realizarea unor soluţii globale durabile pe termen lung.

3. Acordurile negociate

Acordurile negociate funcţionează când un sector industrial se angajează în mod voluntar în realizarea unui anumit obiectiv. Autoritatea de reglementare nu specifică explicit modalitatea prin care trebuie realizat obiectivul (de exemplu, limite pentru emisii impuse unor instalaţii individuale), ci permite respectivului sector industrial să stabilească metoda cea mai eficientă sub aspectul costurilor, prin care să realizeze obiectivul impus. Această abordare prezintă avantaje evidente pentru reducerea costurilor conformării şi a celor administrative. Astfel de acorduri se pot realiza la nivel naţional sau la nivelul UE. Acordurile negociate au însă un rol restrâns în implementarea

legislaţiei UE, deoarece statelor membre li se solicită să armonizeze2 legile UE cu legislaţia naţională, impunând în acest fel cerinţe specifice pentru industrie. Ca urmare, nu este posibilă opţiunea flexibilă oferită de un acord negociat.

Este interesat de menţionat faptul că, în etapa în care astfel de mecanisme sunt explorate în detaliu, recenetele evoluţii legislative pot conduce la restricţionarea utilizării practice a respectivelor instrumente. În particular, Directiva IPPC solicită autorizarea instalaţiilor, iar autorizaţiile includ limite pentru emisii. În prezent există dezbateri intense privind gradul de flexibilitate al acestui sistem pentru tipurile de măsuri de control care nu stabilesc limite pentru emisii. Prin contrast, DCA distinge astfel de mecanisme ca fiind adecvate în cadrul unui program general de măsuri destinate îmbunătăţirii calităţii apelor.