Analiza factorilor care au influențat salariul nominal al populației din România între anii 1991 și 2007

În acest proiect analizăm influenţa diferiţilor factori pe care o au asupra salariului nominal. Pentru început, am ales următorii factori: indicele preţurilor de consum, rata şomajului, indicele producţiei industriale, investiţiile, rata inflaţiei.

Definiţia cea mai generală a salariului este aceea de preţ al forţei de muncă. El se apreciază ca un instrument de măsură şi calcul pentru venitul ce îl încasează cel care execută nemijlocit munca, împreună cu ceilalţi factori de producţie. Salariul este şi un mijloc de comunicare a firmei cu exteriorul, constituind atât o premisă, cât şi un rezultat pentru activitatea firmei. În decursul timpului, diversele şcoli şi curente economice au definit în mai multe feluri conceptul de salariu.

Salariul este definit în diferite moduri, în funcţie de doctrina economică pe care o reprezintă un economist - teoretician.

Salariul, în accepţiunea cea mai largă, reprezintă suma de bani cu care este remunerat factorul de producţie muncă pentru participarea sa la obţinerea rezultatele unei activităţi economice.

Paul Samuelson defineşte salariul ca fiind „ preţul pentru care oamenii îşi închiriază serviciile lor.” Salariul trebuie abordat în dublu sens: cost şi venit.

Salariul – cost reprezintă cheltuielile suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj. În funcţie de ramură, subramură şi firmă, ponderea acestor cheltuieli în costul total este diferită.

Salariul – venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal a cărui mărime depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat. De aceea, el devine un stimulent de a se (re) califica, perfecţiona şi adapta la cerinţele unităţii în care lucrează, pieţei muncii, în general. Salariul – venit deţine o pondere importantă în totalul venitului naţional.

În ţările dezvoltate economic, 70% din populaţia ocupată este salariată. În ţările în curs de dezvoltare, această pondere este mult mai mică datorită structurii înguste, uneori monostructură, a economiilor naţionale respective.

Adam Smith consideră că salariul este singurul venit bazat pe muncă: „Din produsul muncii sau din valoarea pe care munca o adaugă materialelor se scade partea ce revine sub formă de profit şi rentă ”. Deci, produsul muncii salariatului constituie răsplata naturală sau salariul muncii. Mărimea salariilor depinde de contractul făcut între muncitori şi patroni. „ Primi vor să obţină cât mai mult, iar patronii să dea cât mai puţin posibil. Muncitorii sunt dispuşi să se unească pentru a urca salariul, iar patronii pentru a-l coborî ”.

David Ricardo, spre deosebire de Adam Smith, face distincţie între preţul natural şi preţul de piaţă al muncii. El consideră că salariul natural este acel preţ necesar pentru întreţinerea muncitorului şi pentru perpetuarea speciei. Preţul de piaţă al muncii este acel preţ ce se plăteşte efectiv, pe baza raportului existent între cerere şi oferta de forţă de muncă.

Ferdinand Lassalle defineşte salariul drept valoare a mijloacelor de subzistenţă necesare întreţinerii forţei de muncă. Această concepţie este cunoscută sub denumirea de „Legea de aramă a salariului”. Salariul, după această lege, nu poate depăşi limita minimului de mijloace de subzistenţă necesare întreţinerii muncitorului şi familiei sale. Un sponsor al salariilor peste această limită ar atrage după sine un număr mai mare de căsătorii şi, în consecinţă, şi o creştere a natalităţii, respectiv a populaţiei, ceea ce ar conduce la diminuarea salariilor şi în consecinţă la reducerea naşterilor.

Karl Marx tratează forţa de muncă drept marfă, care are valoare. Salariul este preţ care exprimă într-o formă transformată această valoare a mărfii – forţă de muncă. Salariul, după K. Marx, ascunde munca pe care muncitorul o efectuează în mod gratuit pentru capitalist; muncitorul primeşte un salariu mai mic decât valoarea forţei sale de muncă.

J. M. Keynes abordează conceptul de salariu în dependenţă de gradul de ocupare a forţei de muncă. Astfel, volumul folosirii mâinii de lucru se află într-un raport univoc cu volumul cererii efective exprimat în unităţi de salariu. Cererea efectivă este suma consumului scontat şi a investiţiilor scontate. Ea nu se poate modifica dacă înclinaţia spre consum, curba eficienţei marginale a capitalului şi rata dobânzii rămân total neschimbate.

Piaţa muncii este o piaţă cu concurenţă imperfectă; în consecinţă, salariul de echilibru se formează teoretic. Mărimea sa, fără a face abstracţie de cererea şi oferta de muncă, este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de angajare şi nivelul salariului. La aceste negocieri se iau în considerare reglementările pieţei muncii, ca, de exemplu, salariul minim, stabilit prin negocieri între guvern şi sindicate pe economia naţională sau pe ramuri de activitate. Salariul negociat va fi mai mare faţă de salariul de echilibru.