Impactul Reglementărilor Prudențiale asupra Strategiilor Bancare

INTRODUCERE

Reglementarea prudenţială este un cadru juridic adecvat pentru operaţiunile financiare fiind un factor care contribuie semnificativ la prevenirea sau minimizarea problemelor din sectorul financiar. Specialiştii demonstrează că absenţa unor reglementări prudenţiale în anumite domenii cheie poate duce la falimente bancare şi instabilităţi sistemice.O slăbiciune majoră a unor sisteme financiare este faptul că cooperative diferite ale instituţiilor financiare, în special şi a intermediarilor în zonele rurale, funcţionează complet în afara reglementărilor prudenţiale. Unele ţări au o singură lege bancară generală, care încearcă să adune toate regulamentele, dar în multe ţări, problemele operaţionale sunt lăsate la note legale, circulare sau chiar, pur şi simplu decizii de rutină a instituţiei de supraveghere. Diferitele legi pot avea un impact asupra funcţionării instituţiilor financiare, de exemplu, legile de companie, titluri de legi, legile de recuperare a creanţelor şi a legilor privind lichidarea şi falimentul.

Controlul prudenţial are ca obiectiv împiedicarea manifestării riscurilor interne cât şi externe, la nivelul unei instituţii bancare, precum şi evitarea propagării acestora.

La nivelul microeconomic, controlul prudenţial constă în gestionarea internă a activităţii, ţinând seama de evoluţia constrângerilor care se exercită din exterior, respectiv modificări ale

cadrului de desfăşurare a activităţii sau redefiniri ale regulilor prudenţiale la nivel naţional ori

internaţional.

Controlul intern corespunde autocontrolului, prin care se poate ameliora nivelul rezultatelor financiare şi raportul dintre costuri şi randament. Un control intern eficient constituie un instrument de gestiune indispensabil bunei funcţionări a instituţiilor de credit şi completează în mod necesar măsurile prudenţiale.

Ultimele mari crize monetare şi financiare, crach-ul de pe piaţa obligaţiunilor din 1994, criza din Mexic 1994-1995, criza asiatică din 1997, au determinat o serie de dificultăţi în gestionarea riscurilor, ceea ce a creat condiţii pentru întărirea rolului controlului intern bancar.

Gestiunea internă a băncilor trebuie să permită realizarea obiectivelor definite în cadrul funcţionării lor şi satisfacerea condiţiilor impuse de autorităţile care sunt responsabile. Din punct de vedere al conţinutului, prin controlul intern se urmăresc următoarele obiective: aplicarea metodelor de gestiune clasică, introducerea unei gestiuni dinamice a bilanţului, adoptarea normelor prudenţiale interne.

Concurenţa sporită dintre bănci şi alte instituţii financiare a conferit o importanţă sporită rentabilităţii în cadrul politicii de gestionare a băncilor şi a perspectivelor lor de dezvoltare. Identificarea “centrelor de profit” a permis o mai bună gestionare şi coordonare a rentabilităţii, iar în cadrul politicii de creditare, băncile au trebuit să-şi flexibilizeze activitatea în scopul ameliorării rentabilităţii şi a securităţii. Crizele manifestate la sfârşitul anilor ’80, ca urmare a riscurilor imobiliare au impus instituţiilor de credit o anumită orientare spre calitatea creanţelor bancare, prin metoda previzionării creanţelor riscante, care reprezintă, pentru bancă, costul reducerii sau al anulării riscului.

Introducerea unei gestiuni dinamice a bilanţului a fost realizată, pentru prima dată, în SUA, în decursul anilor ’70 sub denumirea de “Assets and Liabilities Management”, şi s-a generalizat, în celelalte ţări, sub denumirea de “managementul activelor şi pasivelor”. O asemenea modalitate de gestionare a activităţii constă în căutarea tuturor formelor de manifestare ale riscului, pornind de la analiza fiecărui post de bilanţ, depăşindu-se astfel, examinarea soldurilor contabile. Gestiunea activelor şi pasivelor vizează toate riscurile financiare (rata dobânzii, rata de schimb, lichiditate, risc de faliment), iar metodologia presupune parcurgerea următoarelor etape: inventar, evaluare, consolidarea riscurilor financiare, respectiv acoperirea acestora prin opţiuni în funcţie de gradul de risc la care se expune banca respectivă.

Diferitele probleme care au stat la originea falimentelor bancare au ridicat problema unei mai bune evaluări a riscurilor. Căutările băncilor, în direcţia găsirii unor metode eficiente de evaluare, au condus la dezvoltarea metodologiei RAROC “Risc Ajusted Return on Capital” propusă de Banker’s Trust, şi a celei denumite VAR (Value at Risk), propusă de J.P.Morgan.

Evaluarea riscului prin metoda RAROC presupune luarea în considerare a costului mediu al riscului şi determinarea randamentului asupra fondurilor proprii, calculându-se ca raport intre venitul brut din exploatare - prima de risc şi capitalul total. Principala limită a acestei metode este luarea în considerare numai a fondurilor proprii reglementate, pentru măsurarea solidităţii unei bănci.

Metoda VAR este utilizată, în prezent, de către toate marile bănci pentru evaluarea riscului de piaţă, care poate avea mai multe cauze, dintre care: modificarea ratei de dobândă ca urmare a intervenţiilor băncilor centrale în activitatea celorlalte bănci. Metoda VAR permite determinarea nivelului pierderilor pe o perioadă dată şi face posibilă evaluarea capitalului, deci a fondurilor proprii necesare acoperirii riscului de pierderi potenţiale.

Generalizarea acestor două metode de evaluare a riscurilor, după anul 1993, se explică prin dorinţa băncilor de a impune o alternativă la modelul standard dezvoltat de Comitetul de la Bâle, – norma Cooke, considerat inadecvat de o mulţime de bănci comerciale.

Comitetul de la Bâle a jucat un rol determinant prin impunerea unui raport al fondurilor proprii pentru toate băncile care desfăşoară activităţi internaţionale, urmărindu-se limitarea riscului de credit. Raportul de solvabilitate, impus în 1988, a fost preluat în mod identic şi de către Comisia Europeană (1991) şi Congresul american (FDIC – Improvement Act – 1991), impunând băncilor ca nivelul fondurilor proprii ale băncii să fie superior sau egal cu 8% din valoarea activelor totale şi ale activităţilor extrabilanţiere, ponderate cu coeficienţii de risc individual.

Norme prudenţiale europene şi internaţionale

Regulile prudenţiale bancare care se exprimă, cel mai adesea, prin anumite raporturi au ca sferă de cuprindere principalele aspecte ale gestiunii bancare. Respectarea acestora orientează, în mod-decisiv, strategia bancară şi permite armonizarea cu legislaţia europeană în vederea integrării ţărilor europene şi cu cea internaţională. Pentru ţările membre ale U.E. prudenţa bancară poate fi cuantificată prin următoarele instrumente: solvabilitatea bancară, coeficientul riscurilor mari, coeficientul de adaptare la riscul de piaţă, nivelul participaţiilor financiare, nivelul capitalului minim. La nivelul fiecărei ţări există şi niveluri proprii ale unor raporturi, precum raportul de lichiditate şi coeficientul fondurilor proprii şi al resurselor permanente.