Modelarea Riscului de Creditare

CAP.1. ABORDARI PRIVIND MANAGEMENTUL RISCULUI DE CREDIT

Organizaţiile bancare investesc mulţi bani în modelarea riscului de creditare apărut din operaţiuni importante. Asemenea modele au fost create în scopul de a ajuta băncile în ceea ce priveşte cuantificarea, uniformizarea şi managementul riscului de creditare.

Prin risc bancar se întelege elementul de incertitudine care poate afecta activitatea societãtii bancare sau derularea unei operatiuni economico-financiare a acesteia.

Prin risc în activitatea de creditare se întelege posibilitatea producerii în viitor a unor evenimente în activitatea clientilor cu efecte negative în ceea ce priveste recuperarea creditelor, încasarea dobânzilor etc.

Riscul de credit este primul dintre riscurile bancare cu care se confruntã o

institutie financiarã. Riscul de credit exprimã posibilitatea ca împrumutatii sã nu-si onoreze obligatiile la scadentã.

Comitetul de Supraveghere Bancarã de la Basel a încercat sã elaboreze în ultimii ani reguli de supraveghere a adecvãrii capitalului mult mai concrete. Comitetul de la Basel îsi propune sã permitã bãncilor sã aleagã între douã mari metodologii de calcul a cerintelor pentru capital în cazul riscului de credit.

Pentru evaluarea riscului de credit, Basel II propune doua alternative:

 utilizarea metodei standard (standardised approach), conform careia

riscul de credit este calculat de banca centrala pentru fiecare tip de activ pe baza unor ponderi de risc fixe, stabilite în raport cu tipologia creditelor;

 utilizarea modelelor interne, care lasa posibilitatea bancii de a evalua riscul în functie de specificul fiecarui plasament în parte.

1.1. Abordarea standard : evaluări externe ale creditului

Criteriile de eligibilitate: o instituţie de acest fel trebuie să îndeplinească

cumulativ următoarele şase condiţii:

1. OBIECTIVITATE. Metodologia de acordare şi evaluare a creditului trebuie să fie riguroasă, sistematică şi supusă unei anumite forme de validare bazată pe experienţa anterioară. Mai mult, evaluările trebuie supuse unor revizuiri continue, care să răspundă schimbărilor apărute în situaţiile financiare.

2. INDEPENDENŢA. O astfel de instituţie trebuie să fie independentă şi să nu fie supusă presiunii politice ori economice care pot influenţa activitatea. Procesul de evaluare trebuie să fie pe cât posibil liber de orice constrângeri care pot apărea atunci când comitetul de directori al instituţiei de evaluare este alcătuit astfel încât să creeze un conflict de interese.

3. TRANSPARENŢA. Metodologia utilizată de instituţiile de evaluare trebuie făcută publică.

4. DIVULGAREA. O instituţie de evaluare trebuie să aducă la cunoştinţa următoarele informaţii: metodologia de evaluare, inclusiv în ceea ce priveşte neîndeplinirea obligaţiilor, termenul scadent şi importanţa fiecărei evaluări.

5. RESURSE. O instituţie trebuie să aibă resurse suficiente pentru a-şi îndeplini obligaţia de evaluare a creditului.

6. CREDIBILITATEA. Până la un anumit punct, credibilitatea este derivată din criteriile de mai sus. În plus, evaluările făcute de către persoane independente (investitori, asiguratori) este o dovadă a credibilităţii.

Acordul de la Basel II a stabilit conditiile in care o institutie de credit bancara se poate expune riscului de credit, in conditiile in care debitorii sunt banci centrale, banci din sistem sau corporatii si retail, pe baza unui rating extern. Expunerea se poate incadra in categorii de risc, de la riscul cel mai scazut: rating AAA la AA- (notat cu 0%), la rating sub B- (considerata o expunere maxima cu un risc de 150%).

Tab.1.1.1. Expunerea la risc in functie de ratingul institutiei debitoare

Sursa: BNR, Accesat 11.03.2012