Piața Eurodevizelor și Eurocreditelor

PIAŢA EURODEVIZELOR ŞI EUROCREDITELOR

Creditele pe termen scurt finanţate pe baza resurselor pieţei eurodevizelor s-au dezvoltat în mod sistematic începând cu anii 1960. Aceste credite, finanţate în epocă prin depozite cu aceeaşi scadenţă, au fost acordate de aşezăminte bancare acţionând în mod individual. Creditele pe termen mediu au dobândit o anumită amploare începând cu 1965, însă, în prima parte a anilor 1970, volumul şi durata lor a atins asemenea cote, încât a trebuit să se recurgă la sindicate bancare. Totodată s-au perfecţionat foarte mult tehnicile utilizate în montarea şi sindicalizarea acestor credite.

1. PIAŢA EURODEVIZELOR

Piaţa eurodevizelor este un rezervor de capital lichid pe termen scurt în devize convertibile localizate în afara ţării lor de origine. Ea s-a dezvoltat ca urmare a faptului că anumiţi investitori primeau o dobândă superioară celei pe care puteau să o obţină pentru depozitele de acelaşi fel plasate pe pieţele naţionale şi pentru că anumiţi împrumutători plăteau o dobândă inferioară celei pe care trebuiau să o accepte pentru împrumuturile de aceeaşi natură de pe pieţele naţionale. Marja de profit ce rămâne la dispoziţia eurobăncilor este din acest motiv foarte mică, fiind reprezentată de diferenţa dintre dobânda debitoare şi cea creditoare. Băncile internaţionale compensează acest neajuns printr-o creştere a volumului unitar al tranzacţiilor.

Dezvoltarea pieţei eurodevizelor a fost la început favorizată de mai multe reglementări, dar nimeni nu şi-ar fi imaginat că acestea ar genera cel mai important fenomen financiar din ultimii 40 de ani. La începutul anilor 1950, sistemul monetar si financiar internaţional fusese redus la cea mai simplă expresie a sa. Agenţii economici francezi, de exemplu, care aveau nevoie de finanţări nu se puteau adresa decât sistemului monetar şi financiar naţional. Pe de altă parte, agenţii care dispuneau de capacităţi de finanţare mari nu puteau să-şi depună economiile decât la bancă şi la CEC sau să subscrie la emisiunile de acţiuni sau obligaţiuni.

Sistemul monetar şi financiar francez era rudimentar. El regrupa bănci, instituţii financiare specializate şi câteva pieţe de capital mai puţin dinamice. Alocarea resurselor se efectua conform unor criterii care răspundeau normelor administrative sau politice. Pieţele de capital şi fluxurile financiare erau segmentate. Situaţia din celelalte ţări se asemăna foarte mult cu cea din Franţa. Cu excepţia celor din SUA şi Marea Britanie, diferitele sisteme monetare şi financiare naţionale nu erau deloc mai evoluate decât sistemul francez.

Odată cu dezvoltarea economică, reconstrucţia diferitelor sisteme financiare şi liberalizarea progresivă a schimburilor şi a circulaţiei capitalurilor, agenţii cu necesităţi sau capacităţi de finanţare au avut posibilitatea de a opera în cadrul unor sisteme monetare şi financiare străine.

Întreprinderile şi instituţiile de credit naţionale au putut lua cu împrumut, respectiv da cu împrumut prin intermediul sistemelor financiare străine. De exemplu, o întreprindere franceză putea, cu respectarea regulilor de control al schimburilor, să efectueze o emisiune obligatară în Suedia sau să emită bilete de trezorerie pe piaţa americană.