Regionalism și Multilateralism

Regionalismul este un termen utilizat în relaţiile internaţionale si reprezintă una din cele trei componente ale sistemului internaţional comercial (împreună cu multilateralismul şi unilateralismul). Regionalismul se referă la expresia unui simţ al identităţii şi al scopului combinate cu crearea şi punerea în aplicare a instituţiilor care exprimă o identitate particulară şi formează acţiuni colective într-o regiune geografică.

Primele iniţiative regionale coerente au apărut în anii 1950 şi 1960, dar ele au realizat puţin, cu excepţia Europei de Vest, unde s-au înfiinţat Comunităţile Europene. Unii analiști numesc aceste inițiative "regionalismul vechi" . La sfârșitul anilor 1980, o nouă încercare de integrare regională (denumită și "noul regionalism") a început și încă mai continuă. Un nou val de iniţiative politice care au determinat integrarea regională a avut loc la nivel mondial în ultimele două decenii, în timp ce, în comerţul internaţional, după declanșarea rundei Doha din cadrul Organizației Mondiale a Comerțului, tranzacțiile comerciale regionale și bilaterale au explodat ca număr.

Uniunea Europeană poate fi clasificată ca un rezultat al regionalismului. Ideea care se află în spatele acestei identităţi regionale este că dacă o regiune devine tot mai integrată din punct de vedere economic, acesta va deveni în mod necesar integrată din punct de vedere politic de asemenea. Exemplul european este valabil mai ales în acest context, Uniunea Europeană fiind un organism politic ce s-a dezvoltat în peste 40 de ani de integrare economică în interiorul Europei. Precursorul Uniunii Europene, Comunitatea Economică Europeană (CEE) a fost în întregime o entitate economică.

Multilateralismul este un termen utilizat în relațiile economice internaționale care se referă la mai multe țări ce lucreză împreună pentru atingerea unui țel comun.

Cele mai multe organizații internaționale, cum ar fi Organizația Națiunilor Unite și Organizația Mondială a Comerțului sunt organizații multilaterale în esență. Susţinătorii principali ai multilateralismului au fost în mod tradițional puteri de medie cum ar fi Canada, Australia, Elveția, țările Benelux și țările nordice. Statele mai mari de multe ori acționează în mod unilateral, în timp ce statele mai mici pot avea implicare redusă în afacerile internaționale, exceptând participarea în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Mai mult decât atât, multilateralismul implică toate națiunile care acționează împreună, ca în cadrul ONU și nu implică alianțe regionale sau militare, pacte sau grupări.

1.1. Bilateralismul în relațiile economice externe

Analiza dezvoltării economice a fiecărei națiuni, ca și a economiei mondiale în ansamblul său, scoate în evidență succesiunea în timp a mai multor tipuri de politică comercială, fiecare fiind însoțită de argumentele corespunzătoare. Ceea ce este de remarcat este faptul că în pofida argumentelor tot mai sofisticate în favoarea protecționismului, cauza pentru un comerț internațional liber rămâne puternică.

Dezvoltarea, în general, și comerțul exterior, respectiv internațional, în special, nu mai depind numai de acțiunile izolate ale agenților economici individuali, ci mai ales de structurile complexe în cadrul cărora se mișcă ei (firme, state, grupări de state, organizații regionale și mondiale) și de strategiile practicate de acestea.

Istoria dezvoltării economice mondiale relevă existența unei lupte puternice între forțele naționaliste pe de o parte, și de cooperare internațională pe de altă parte, care a generat cicluri de protecționism și de comerț liber. Constatarea care se impune în urma acestei lupte este că măsurile de politică comercială tarifară, netarifară sau de promovare și stimulare a exportului au un impact puternic nu numai pentru țara care le adoptă și în interiorul ei, ci și asupra țărilor partenere și în interiorul acestora. O taxă vamală, spre exemplu, sprijină producția internă, dar dezavantajează pe proprii consumatori, iar dacă țara respectivă are o pondere mare în importul mondial, îi îmbunătățește raportul de schimb, însă, în același timp, reduce producția în țara exportatoare, îi creează șomaj și îi deteriorează raportul de schimb. În consecință, țara exportatoare afectată poate, la rândul ei, să adopte măsuri de politică comercială restrictive față de țara care a introdus astfel de măsuri. Deci, politica comercială proprie sau a celorlalte țări poate avea efecte externe puternice asupra politicii economice generale a fiecărei țări în parte ca și asupra economiei mondiale.

Pentru a evita măsurile de protecție în lanț și privarea de beneficiile comerțului internațional, țările au ajuns la concluzia că este mai rezonabil și reciproc avantajos ca în materie de politică comercială să negocieze între ele, atât în situația în care vor să întreprindă măsuri protecționiste, cât și atunci când vor să-și liberalizeze schimburile. Aceste negocieri se pot desfășura în cadrul bilateral, regional sau într-un cadru multilateral oferit de organizațiile economice internaționale.