Zona geopolitică a Mării Negre

1. Introducere

Geopolitica este o ştiinţă politică ce studiază impactul aşezării şi poziţionării geografice a unui stat asupra politicii sale externe şi interne, precum şi impactul factorului spaţial asupra politicii internaţionale în ansamblu.

Geopolitica este interesată de obiectivele ce vizează cooperarea în regiune şi destinderea relaţiilor dintre protagonişti dar şi utilizarea forţei sau de jocurile viclene pentru câştigarea supremaţiei. Ea urmareşte totalitatea preocupărilor actorilor prezenţi pe scena internaţională respectivă, indiferent dacă este vorba de decidenţi politici, diplomaţi, militari, de ONG-uri sau de opinia publică, fiind sensibilă la ceea ce, în planurile protagoniştilor , reflectă eterogenitatea spaţiului, condiţiile naturale, istoria, religia, diversitatea etnică.

Fireşte că relaţia mediu geografic - politică s-a impus unor strategii sau oameni de cultură înainte de apariţia teoriei propriu-zise. Herder spunea că “istoria este geografie în mişcare”. Napoleon remarca, la rândul său, că “politica unui stat stă în geografia sa”. De asemenea doctrina Monroe - America americanilor - ori cea a “misiunii civilizatoare” a Franţei în Africa sunt abordări care implică viziuni geografice şi abordări de factură geopolitică. Putem noi considera asemenea poziţii ca exprimând aprecieri de natură geopolitică? Neîndoielnic, nu! Ele sunt constatări sugestive care surprind o relaţie: în cazul nostru cea dintre geografie, pe de o parte, şi politică, pe de alta. Geopolitica ia naştere în momentul în care apare intenţia de a explica această relaţie, de a o întemeia din perspectivă teoretică. Caracterul doctrinar apare în momentul în care noua teorie, surprinzând rolul real al mediului natural în configurarea politicii, transformă acest element în factor explicativ principal, dacă nu exclusiv, neglijând alte determinaţii, uneori cel puţin la fel de importante.

Întemeietorul de drept al geopoliticii este suedezul Rudolf Kjellen, profesor de ştiinţa statului la Universitatea suedeză Upsala. El foloseşte termenul propriu-zis de geopolitică în 1899 într-o prelegere publică. Cuvântul apare, după aceea, într-un studiu scris, “Introducere la geografia Suediei”, publicat la 1900. Consacrarea termenului are loc de abia în 1916, când Kjellen publică lucrarea “Problemele ştiinţifice ale războiului mondial”, în care primul capitol se intitula “Probleme geopolitice”. “De atunci”, mărturiseşte Kjellen,”denumirea se întâlneşte peste tot, cel puţin în literatura (ştiinţifică) de limbă germană şi scandinavă” (în I. Conea,“Geopolitica. O ştiinţă nouă”, vol. Geopolitica, pag.67).

“Geopolitica nu este altceva decât, în mare măsură, geoistoria prezentului (prin geoistorie trebuind să înţelegem atâta istorie, românească sau oricare alta, câtă se poate prin geografie explica)”.

Problema locaţiei geopolitice a unui stat trebuie determinată având în vedere:

- punctele de interes ale marilor puteri în zona analizată şi impactul acţiunii lor asupra funcţionării acesteia;

- ierarhia statelor din zonă şi interesele lor;

- valorile culturale şi spirituale predominante în zonă;

- relaţiile acestor state cu marile puteri;

- viziunea fiecărui stat asupra securitatii;

Geopolitica este ştiinţa despre lupta pentru controlul asupra spaţiului planetar. Pînă nu demult, obiectul geopoliticii îl constituiau spaţiul terestru, maritim şi aerian. Progresul tehnico-ştiinţific din a doua jumătate a secolului XX a făcut ca la aceste spaţii să se mai adauge şi cel cosmic. Desigur, mileniul trei care şi-a luat startul a mai schimbat accentele, însă, unul dintre obiectele geopolitice prioritare ale marilor puteri rămîne a fi spaţiul maritim.

Mările şi oceanele acoperă mai mult de două treimi din suprafaţa globului pămîntesc. Pe ele trec principalele căi de transport, căci mările nu cunosc posturi vamale şi graniţe de stat. Cu excepţia fîşiei de 12 mile maritime de-a lungul coastelor, circulaţia maritimă este liberă (aşa numitele „ape internaţionale”). În Oceanul Planetar se ascund uriaşe rezerve rămase încă neexplorate de produse biologice bune pentru alimentarea populaţiei în creştere a Terrei şi de materie primă pentru industrie. Astăzi, de pildă, o bună parte din ţiţeiul şi gazele naturale sînt extrase de pe platformele continentale maritime.

Geopoliticienii au inventat termene speciale pentru ţările lumii în funcţie de faptul dacă au sau nu ieşire la mare: state enclavizate (lipsite complet de litoral maritim), tallasocraţii (marile puteri care deţin controlul asupra principalelor căi maritime) şi tellurocraţii (state preponderent terestre). „Monştrii sacri” ai geopoliticii, precum Mackinder, Mahan, Spykman, Haushofer ş. a., au acordat o atenţie primordială luptei pentru controlul asupra căilor de comunicaţie maritimă.