Etica lui Kant

Capitolul 1. Datoria

Termenul datorie poate fi analizat fie la nivelul simţului comun, ca “datorie, în genere”, fie la un nivel specializat, de natură economică, juridică, psihosocială, morală.

In sensul cel mai larg, prin datorie se înţelege obligaţie asumată sau impusă faţă de cineva. Această obligaţie poate avea caracter material (datorie în bani sau obiecte) sau spiritual (datorii morale, juridice, administrative etc).

În sens restrâns, ca datorie morală, aceasta are dublă semnificaţie:

- Una cantitativă, ca ansamblul normelor morale pe care o persoană trebuie să le urmeze semnificaţia cantitativă nu este însă lipsită de una derivată, de ordin calitativ: ansamblul normelor morale este înţeles, ca datorie , prin unitatea si corelaţia părţilor-norme, ceea ce adaugă întregului un plus faţă de suma acestora, acel plus semnificat de Kant prin sintagma “lege morală”.

Norma, în sens logic nu are, încă, demnitatea legii. În unitatea lor, normele capătă acel plus de demnitate care le fac apte să genereze Legea.

- Una calitativă, ca latură deontologică a moralităţii; este expresia forţei de influenţă a moralei asupra conduitei individului, acea forţă care-l face pe individ să acorde prioritate la ceea ce este corect din punct de vedere moral, faţă de ceea ce este bun pentru sine.

“Datorie! Tu nume mare şi sublim, care n-ai nimic plăcut în tine ce ar ispiti prin măgulire, ci care ceri supunere, dar nici, spre a mişca voinţa, nu ameninţi cu nimic ce ar trezi în suflet teamă firească şi ce ar înfricoşa, ci statorniceşti numai o lege, care-şi găseşte de la sine intrarea în minte, dobândindu-şi, totuşi, chiar împotriva voinţei veneraţie (deşi nu totdeauna urmare), înaintea căreia amuţesc toate înclinaţiile, deşi în taină uneltesc împotrivă-i: care îţi este obârşia vrednică de tine, şi unde se găseşte rădăcina nobilei tale origini, care respinge cu mândrie toată înrudirea cu înclinaţiile, rădăcină al cărei vlăstar este neapărat condiţie a acelei valori, pe care numai oamenii şi-o pot da?”

Acest imn închinat datoriei aparţine lui Immanuel Kant. Istoric şi conceptual, despre datorie s-au formulat două tipuri de discursuri: unul prekantian, altul postkantian, care este prokantian sau antikantian.Cu acel “imn către datorie”, cum numeşte Lipovetski textul avem imaginea de ansamblu a măsurii în care Immanuel Kant scoate datoria morală de sub instanţa criteriilor religioase.

Datoria, în concepţia lui Kant, este “nume mare şi sublim” al unei determinaţii a conştiinţei aflate dincolo de lumea empirică şi care se opune acesteia, prin modul în care ordonează voinţa umană:

- Este opusă plăcerii, dar, spre deosebire de datoria religioasă, nu ameninţă, nu trezeşte teamă, nu înfricoşează, deşi cere supunere;

- Statorniceşte o lege “care-şi găseşte de la sine intrarea în minte”, adică o lege care se impune necondiţionat;

- Se adresează unei conştiinţe reale, plină de contradicţii: este venerată, chiar împotriva voinţei, dar nu totdeauna urmată, înaintea ei amuţesc toate înclinaţiile, deşi în taină uneltesc împotriva ei;

- Îl leagă pe om, ca parte a lumii sensibile, de o ordine a lucrurilor proprie lumii inteligibile, ridicându-l astfel, deasupra lui însuşi, la nivelul personalităţii;

- Exprimă, prin aceasta, libertatea omului şi “neatârnarea de mecanismul întregii naturi” sensibile şi o libertate care se exprimă ca asumare a datoriei din propria sa raţiune , fără nici o determinare externă;

- Descoperindu-se în acelaşi timp ca parte a lumii sensibile şi a celei inteligibile, omul nu poate avea, faţă de cea din urmă decât respect şi veneraţie.

Immanuel Kant rămâne, în orice formulă de analiză, filosoful datoriei prin excelenţă, la care raportăm tot ceea ce s-a scris înainte şi după el. Teoria datoriei este, prin excelenţă, o teorie kantiană. Este teoria obligativităţii Legii morale, ca totalitate şi corolar al normelor morale. O obligativitate care cere supunere fără nici o sursă şi fără nici o finalitate exterioară, o obligativitate “în sine”.

Gilles Lipovetski apreciază, în lucrarea Amurgul datoriei, că în istoria filosofiei au existat trei modele ale datoriei:

- Modelul religios: “La începutul moralei a fost Dumnezeu”.

- Modelul laic absolutist al lui Kant, în care “caracterul absolut al imperativelor nu a fost decât deplasat, transferat din domeniul religios în cel al datoriilor individuale şi colective.”

- Modelul laic minimal al erei postmoderne, “post-datorie”, dominat de preemţiunea “drepturilor omului” asupra obligaţiilor sale, care “nu prescrie abolirea intereselor personale ci moderarea lor, care nu reclamă eroismul dezinteresului ci căutarea unor compromisuri rezonabile, a unei „drepte măsuri adaptate împrejurărilor şi oamenilor aşa cum sunt” .

Kant introduce în aceeaşi „trecere de la cunoşterea morală a raţiunii comune la cunoaşterea filosofică” o primă cercetare a conceptului de datorie, pe care îl pune în prelungirea explicaţiilor asupra voinţei bune.

Pentru început, Kant spune: „Dar pentru a dezvolta conceptul unei voinţe respectabile în sine şi bune fără orice altă intenţie, concept aşa cum există deja în intelectul natural sănătos şi care are nevoie nu atât să fie învăţat, cât numai să fie lămurit; pentru a dezvolta acest concept care în preţuirea întregii valori a acţiunilor nostre se află totdeauna în frunte şi constituie condiţia la care raportăm tot restul: vom expune conceptul de datorie, care cuprinde pe cel al voinţei bune, deşi cu anumite limitări şi obstacole subiective, care totuşi, departe de a o ascunde şi a o face de nerecunoscut, dimpotrivă o înalţă prin contrast şi o face să strălucească cu atât mai viu” .

Întreaga filosofie morală kantiană a datoriei îşi află explicaţia ei în acest punct nodal al instituirii ei. Datoria începe prin a fi dezvoltarea voinţei bune pe care o conţine, datoria este voinţa bună în zalele de forţă şi prestigiu ale unei noi străluciri necesare.

Această deplasare aparent inofensivă de la voinţa bună la analitica datoriei vine să întemeieze, de fapt, nu un răspuns oarecare la întrebarea, mai curând pur teoretică: cum este moralitatea posibilă?, ci răspunsul la a doua întrebare fundamentală a filosofiei kantiene: ce trebuie să fac?, la care se pregăteşte să poată răspunde: fă-ţi datoria!

Ce înseamnă acum, mai exact, a acţiona moral? Pentru a răspunde mai clar la această întrebare Kant introduce în Întemeiere I, 9-13 distincţia dintre acţiunile făcute „conform datoriei” şi cele făcute „din datorie”.