Finanțele în România

1.Introducere

Principiul justiţiei sociale a generat numeroase teorii ale căror autori sau aderenţi au căutat să propună soluţii fiscale pentru realizarea acestui deziderat social de natură etică. Inechităţile sociale specifice fiecărui sistem social, la care s-au adăugat nemulţumirile contribuabililor, constituie izvorul ce a determinat apariţia teoriilor fiscale şi diversificarea tehnicilor fiscale.

Operaţiunile fiscale sunt grupate in mai multe etape: asieta, lichidarea, emiterea şi omologarea rolului fiscal şi perceperea, iar condiţiile sunt cunoscute sub denumirea de criterii ale impunerii.

Asieta reprezintă acea etapă a tehnicii impunerii care grupează operaţiunile de constatare şi evaluare a masei impozabile . Evaluarea masei impozabile se realizează prin două categorii de metode de evaluare, cunoscute şi utilizate de-a lungul anilor şi anume: metode indirecte şi metode directe.

1).Metodele indirecte cuprind: evaluarea indiciară, evaluarea forfetară şi evaluarea administrativă.

a).Evaluarea indiciară are la baza anumite indicii cu privire la masa impozabilă, indicii considerate a contura marimea si nivelul acesteia, ca de exemplu numarul coşurilor de fum, numarul de uşi, de ferestre etc. Această metodă a fost utilizată mai ales în perioada medievala şi în present se pare ca nu mai este utilizată.

b).Evaluarea forfetară se bazează pe relaţia între organul fiscal şi contribuabil în ceea ce priveşte determinarea masei impozabile, ca de exemplu valorile convenţionale, cum sunt venitul obtenabil, valoarea forfetară a impozitelor plătite de persoanele fizice la începutul perioadelor impuse pentru unele activităţi specifice (meserii, taximetrie şi alte asemenea activitati) .

c).Evaluarea administrativă este considerată ca fiind cea mai radicală dintre metodele indirecte şi se bazează pe unele elemente sau date ce le deţine organul fiscal în propriile evidenţe, cu privire la masa impozabilă. Contribuabilul poate contesta evaluarea facută de fisc, caz în care trebuie să dovedească cu argumente că evaluarea a fost exagerată.

2).Metodele directe se bazează pe declaraţii ale unei terţe persoane şi pe declaraţia contribuabilului.

a).Evaluarea pe baza declaraţiei unei terţe persoane se realizează atunci când mărimea masei impozabile este cunoscută de către persoana respectivă, aceasta având o legătură directă cu realizarea acesteia şi persoana avută în vedere este obligată prin lege să declare masa impozabilă şi impozitele datorate. Asemenea situaţii se întâlnesc în cazul impozitelor pe salarii, când unitatea angajatoare declară impozitul pentru salariat, în cazul impozitului pe clădiri sau pe dividende.

b).Evaluarea pe baza declaraţiei contribuabilului cu privire la masa impozabilă pe care o deţine şi impozitul datorat, ca de exemplu impozitul pe profitul societaţilor, impozitul pe venitul persoanelor fizice, impozitele indirecte etc. are în prezent cea mai largă utilizare.

A doua etapă a tehnicii impunerii este lichidarea impozitului sau dimensionarea obligaţiei. Această etapă cuprinde operaţiunile de calcul a sumei de plată, operaţiuni grupate în doua variante utilizate de-a lungul timpului şi anume impozitele de repartiţie şi impozitele de cotitate.

a).Impozitele de repartiţie se caracterizează prin faptul că suma obligaţiei se repartizează din treaptă în treaptă ierarhică pâna la contribuabili. Această metodă este mai puţin utilizată în prezent.

b).Impozitele de cotitate sunt impozitele practicate în zilele noastre şi se determină prin aplicarea de sume fixe sau cote procentuale la baza de impunere. Aceste impozite înlătură în mare masură arbitrariul şi alte neajunsuri proprii impozitelor de repartiţie.

A treia etapă a tehnicii impunerii este emiterea rolului fiscal şi omologarea rolului, etapă care cuprinde operaţiunile de întocmire a listei cu contribuabili şi datele de identificare ale acestora, masa impozabilă, impozitul de plată, termenul de plată şi alte asemenea date. Lista astfel întocmită va fi însuşită şi acceptată de către agentul fiscal, devenind titlu executoriu: se spune astfel că lista a fost omologată.

Ultima etapă a tehnicii impunerii este perceperea, etapă care cuprinde operaţiunile de încasare a impozitelor. Perceperea se poate realiza în mod direct de la plătitori, prin deplasarea acestora la agentul fiscal, caz în care se spune că impozitul este portabil, sau prin deplasarea perceptorului la contribuabil, caz în care spunem că impozitul este cherabil.

De asemenea se mai realizează prin stopaj la locul de muncă şi prin aplicarea de timbre fiscale. Stopajul la sursă se practică în cazul acelor impozite pentru care legea prevede reţinerea lor, de regulă de către unitatea plătitoare a veniturilor, în numele contribuabililor, asa cum este cazul impozitelor pe salarii, dividende si altele.

Criteriile impunerii vizează practica fiscală şi relaţia dintre contribuabil şi organul fiscal din raza de activitate în care îşi are domiciliul contribuabilul sau unde a obţinut venitul sau materia impozabilă.

Astfel se vorbeşte despre criteriul teritorialităţii sau al originii veniturilor sau averii, criteriul domiciliului şi al reşedinţei şi criteriul cetăţeniei sau al naţionalităţii contribuabililor. În funcţie de aceste criterii se determină relaţia cu organul fiscal şi locul contribuabilului faţă de alte organe fiscale din alte ţări, aliniindu-se astfel prevederilor naţionale şi internaţionale cu privire la dubla impunere fiscală internaţională.

Aceste elemente tehnice răspund unor cerinţe de ordin raţional ce ţin de ştiinţa fiscală şi desemnarea liniei politicii fiscale şi financiare în general. Elementele de tehnică fiscală devin astfel variabile ale politicii fiscale. Aceste condiţionări au generat de-a lungul timpului schimbări în conţinutul tehnic al impunerii dar şi în ceea ce priveşte principiile impunerii.

Aceste schimbări au fost generate de necesitatea modernizării activităţii fiscale, luarea în considerare a capacităţii contributive ca principal criteriu care stă la baza aşezării unui impozit.

După deceniile 3-4 ale secolului nostru s-a renunţat la principiul care a stat secole de-a rândul la baza dimensionării veniturilor publice în funcţie de cheltuielile publice.

O dată cu afirmarea curentului keynesist se poate spune că de fapt cheltuielile publice se stabilesc în funcţie de veniturile publice, care, la rândul lor , au fost instituite în funcţie de capacitatea contributivă a subiecţilor impuşi .

Dacă resursele financiare nu acoperă nevoile, guvernul poate apela la împrumuturi publice şi chiar la emisiune monetară.

Această orientare presupune reconsiderarea tehnicilor fiscale. Astfel, evaluarea masei impozabile a evoluat dinspre metodele indirecte bazate pe prezumţie, spre metodele directe bazate pe declaraţii certe şi, de cele mai multe ori, urmate de un control din partea organului fiscal.

De asemenea calculul impozitelor a evoluat dinspre metodele vechi, bazate pe repartiţie, înspre impozitele cotitate.

Cotele, la rândulor, au influenţă directă asupra efectului demersului fiscal. De-a lungul timpului s-au utilizat mai ales sumele fixe şi mai târziu cotele procentuale proporţionale.

În ultimele decenii însă, progresivitatea a fost legată de impunerea echitabilă în funcţie de capacitatea contributivă a subiectului impozabil.

O progresivitate excesivă însă duce la o egalizare a veniturilor, obiectiv urmărit mai ales de ideologiile de centru stânga.

Cotele progresive simple afectează mai aspru masa impozabilă şi determină inechităţi între contribuabilii a căror masă impozabilă se găseşte la extremităţile intervalelor de impunere. Cotele progresive pe tranşă atenuează acest efect negativ tratând diferenţiat masa impozabilă, pe transe, dar efectul ramâne acelaşi, de progresivitate.

Cotele proporţionale asigură cel puţin o egalitate matematică între contribuabili, ceea ce constituie o mare parte a conţinutului echităţii fiscale.

Veniturile mari şi foarte mari ar trebui atinse progresiv, de aceea ar fi potrivită, cel puţin în cazul impozitului pe venitul persoanelor fizice, impunerea proporţională combinată cu impunerea progresivă de la un anumit nivel al veniturilor, nivel considerat mare si foarte mare sau, cu alte cuvinte, o îmbinare a echităţii pe orizontală cu echitatea fiscala pe verticală.

Într-o serie de ţări dezvoltate, în ultimii ani, mai precis începând cu a doua jumătate a deceniului trecut, au avut loc reforme fiscale care s-au bazat pe ideea generală ca forţele pieţii pot fi un ghid mai bun, catre o politică de impozite eficientă, decât este interventia guvernamentală.

În acord cu această idee, o serie de măsuri au fost luate pentru a genera deplasarea dinspre intervenţionismul prin impozite catre neutralitatea impozitelor, care permite reducerea distorsiunilor generate de fiscalitatea prea mare.

Asemenea reforme fiscale au avut loc în ţări ca Statele Unite ale Americii, Marea Britanie, Germania, Italia si alte ţări dezvoltate, ceea ce ne permite sa ne punem o serie de întrebari: daca reforma s-a desfasurat în acelaşi sens în fiecare ţară dintre acestea, cu ce intensitate s-a desfasurat, în al doilea rând dacă şi în ţara noastră sau în alte ţări foste socialiste ar reuşi o astfel de reformă.

Înainte de a ne pune asemenea întrebări, trebuie să studiem cauzele unui asemenea demers de reducere a fiscalităţii şi ne gândim că, probabil, fiscalitatea a fost prea mare şi trebuia redusă, că probabil efectele positive de pârghie financiară a impozitelor erau contracarate de excesivitatea fiscalităţii sau că sistemele fiscale erau prea complicate şi trebuiau simplificate.