Viitorul Europei prin Tratatul de la Lisabona

I.Introducere

1.Scurt istoric: de la Laeken la Lisabona

Inspirat de moştenirea culturală, religioasă şi umanistă europeană, din care s-au dezvoltat valorile universale ale drepturilor inviolabile şi inalienabile ale oamenilor, precum libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept.

(paragraful menţinut din Tratatul Constituţional)

Uniunea Europeană s-a dezvoltat sub forma unui proces dinamic de integrare, această evoluţie fiind posibilă prin revizuirea periodică a tratatelor. Încă de la crearea Uniunii, tratatele au avut o dublă dinamică: în primul rând, aprofundau proiectul european prin deschiderea acestuia spre tot mai multe domenii, iar în al doilea rând, democratizau sistemul decizional prin atribuirea unei puteri intransigente şi de control din ce în ce mai mari Parlamentului European, ales prin sufragiu universal direct.

Astfel, în mai puţin de zece ani, s-au succedat reformele realizate prin Tratatele de la Maastricht, Amsterdam şi Nisa, numărul statelor crescând de la 12 la 27. Cei mai mulţi dintre europeni doreau să doteze Comunitatea cu un nou cadru instituţional mai eficace, pentru promovarea democraţiei şi transparenţei deciziilor dar, în acelaşi timp, să fie recunoscut de europeni şi de celelalte ţări. În discursul său: Gânduri despre finalitatea integrării europene, din 12 mai 2000, rostit la Universitatea Humboldt din Berlin, ministrul de externe german Joschka Fischer, susţine că viitorul Europei trebuie să se orienteze spre două obiective: extinderea, implicând o reformă fundamentală a instituţiilor europene şi integrarea politică.

Odată cu Declaraţia asupra viitorului UE a Consiliului European de la Nisa se deschide un proces de inovare politică ce stabilea că Uniunea trebuia adaptată astfel încât să fie capabilă să facă faţă viitoarelor provocări. Aşadar, noua reformă, trebuia promulgată printr-o amplă dezbatere, la care să participe societatea civilă europeană, iar ulterior să se desfăşoare în interiorul unei structuri specializate, enumerând şi o serie de probleme nerezolvate de-a lungul timpului, dintre care unele chiar aveau o adevărată dimensiune constituţională .

Ajungem, astfel, la Declaraţia privind viitorul Europei a Consiliului European de la Laeken (14-15 decembrie 2001) , prin care este subliniată necesitatea simplificării tratatelor, a integrării Cartei Drepturilor Fundamentale în viitorul tratat şi a deschiderii unor dezbateri constituţionale având drept teme: comptetenţele, valorile, obligaţiile cetăţenilor, relaţiile dintre Uniune şi statele membre.

Noua reformă avea să fie atribuită unei Convenţii Europene, un fel de Adunare cvasiparlamentară ce lucra îndeaproape cu societatea civilă, operând cu metode distincte de cele ale unei Convenţii Interguvernamentale, fiind deschisă, transparentă şi luând decizii prin consens. Convenţia, care ţi-a deschis lucrările la 28 februarie 2002 a reunit 28 de state, inclusiv Turcia, reprezentanţi ai guvernelor şi parlamentelor naţionale ale statelor membre şi ale ţărilor candidate, ai Parlamentului European, ai Comisiei Europene, ai Comitetului Economic şi Social, ai Comitetului Regiunilor şi ai unor organizaţii interesate.

Sub conducerea lui Valéry Giscard d`Estaing, ea propune redactarea unui Tratat Constituţional (tratat prin formă şi constituţie prin conţinut), alcătuit din 700 de articole, rezultatele fiind dezbătute în cadrul Consiliului European de la Salonic, din 19-20 iunie 2000, intrând în vigoare ca urmare a convocării unei Conferinţe Interguvernamentale. Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost semnat de 25 de lideri ai ţărilor membre ale UE la Roma, la 29 octombrie 2004 (după adoptarea sa de către Consiliul European de la Bruxelles, din 17-18 iunie 2004).

Constituţia Europeană înlocuia tratatele constitutive ale UE cu un singur text, definind competenţele şi rolul ei, în interior şi în exterior urmărind să apropie UE de cetăţenii săi. Tratatul constituţional cuprinde patru părţi: prima parte defineşte: valorile, obiectivele, prerogativele, procedurile şi instituţiile europene, partea a doua conţine: Cartea Drepturilor Fundamentale, cea de-a treia descrie politicile şi modul de funcţionare a UE, iar ultima parte cupinde prevederile finale, procedurile de adaptare şi de revizuire a Constituţiei, astfel UE se înregistreză cu personalitate juridică unică în dreptul intern şi internaţional.