Implicații ale Instrumentelor Derivate de Credit Asupra Activității Financiar - Bancare

I Abordări teoretice privind derivatele de credit

Potrivit concepţiei economice tradiţionale, rolul sistemului bancar, respectiv al pieţei financiare şi de capital, este alimentarea economiei reale cu capital. În lumea globalizării se lărgesc posibilităţile pieţei financiare şi de capital. În ultimele decenii, odată cu apariţia noilor instrumente, cu liberalizarea fluxurilor de capital, scad posibilităţile de arbitraj. În aceste condiţii, specialiştii în domeniul financiar se confruntă cu următoarele două procese:

- cu un spread descrescător, odată cu creşterea ratei aşteptate a profitului

- cu dezvoltarea pieţei de capital cresc posibilităţile firmelor mari de a se alimenta cu capital.

Dezvoltarea pieţei financiare şi de capital se datorează următorilor factori. Primul este faptul că relaţia dintre piaţa financiară şi cea de capital a devenit mai strânsă datorită noilor instrumente. Ca urmare a acestui fapt, firmele mari au posibilitatea de a se finanţa direct de pe piaţa de capital. Al doilea factor este faptul că riscul portofoliilor băncilor a crescut odată cu scăderea raportului clienţilor solvabili. Apariţia noilor instrumente a făcut posibilă gestionarea riscului de credit tot mai mare. Metodele vechi de gestiune a portofoliilor au fost revoluţionate.

Răspândirea utilizării instrumentelor financiare noi - produsele derivate - constituie principala caracteristică a mediului financiar modern.

Studiul FMI, din 1993, intitulat International Capital Markets, Part II: Systemic Issues în International Finance, analizează expansiunea acestor instrumente, dar şi raţiunile pentru care autorităţile monetare sunt preocupate de noile riscuri financiare, datorită prezenţei deosebit de active a băncilor pe aceste pieţe.

Pentru finanţişti, multe lucruri au valoare: acţiunile, obligaţiunile, valutele, mărfurile, numerarul, creditele. Secretul instrumentelor financiare derivate este posibilitatea de a avea o parte din valoarea acestor active fără a le deţine în mod concret Astfel, ele acţionează ca un fel de asigurare. Dacă cineva consideră că va trebui să împrumute o sumă de bani peste şase luni, nu trebuie să facă acest lucru la dobânda valabilă la momentul când a luat decizia şi să păstreze banii timp de o jumătate de an, ci poate să încheie un contract pentru acest împrumut, la o rată a dobânzii care poate fi apoi inclusă în buget.

Ideea care a atras cel mai mult atenţia a fost asocierea instrumentelor financiare derivate cu creditul. Una dintre problemele spinoase pentru agenţii economici este riscul de credit. Ca urmare, băncile au început să analizeze posibilitatea creării unor instrumente financiare derivate care să mizeze pe performanţa obligaţiunilor şi a creditelor. La început, nu se ştia cum să fie stabilit preţul unui astfel de contract şi nici ce formă legală să aibă acesta.

Banca care a introdus inovaţia, JP Morgan, a creat un contract care o proteja în cazul neperformanţei unui coş de obligaţiuni. Contractul stipula ca în cazul neperformanţei uneia

dintre obligaţiuni, un investitor să plătească băncii o compensaţie. În cazul când nu s-a întâmplat a obligaţiunile să fie neperformante, investitorul câştigă pentru că a primit o primă pentru sumarea riscului. Ca urmare, atât timp cât se poate stabili un preţ care să mulţumească toată lumea, banca îşi reduce riscul, iar investitorul dobândeşte un profit.

În 1997 JP Morgan a lansat un produs numit Bistro (prescurtare pentru Broad Index Secured Trust Offering), prin care instrumentul derivat al creditului era folosit pentru „curăţirea” bilanţului băncii. S-a pornit de la un coş de credite şi s-a făcut distincţia (în termeni contabili) între riscul teoretic ca aceste credite să devină neperformante şi creditele ca atare. Acest risc de neperformanţă se vindea unei companii „de hârtie”, cunoscută ca vehicul de scop special, care la rândul ei emitea obligaţiunile pe care investitorii să le poată cumpăra. Dacă multe dintre credite devin neperformante, bineînţeles că valoarea obligaţiunilor scade, însă, dacă aceasta nu se întâmplă, obligaţiunile sunt sigure pentru investitori.

În orice caz, ideea este că oricine cumpără astfel de obligaţiuni, mizează pe riscul neperformanţei creditelor. În măsura în care tranzacţia este structurată astfel încât să facă obligaţiunile să pară ieftine în raport cu riscul de neperformanţă, investitorii vor gândi că au făcut o afacere bună. Afacerea pare şi mai bună pentru banca care a iniţiat-o.

Vânzarea riscului de credit unor noi investitori are implicaţii de cea mai mare importanţă din punct de vedere al reglementării. Normele internaţionale impun băncilor un anumit nivel de rezerve pentru riscul de credit. Dar, vânzând riscul altcuiva, băncile ar putea susţine că nu au nevoie de aceste rezerve. Autorităţile de reglementare au acceptat argumentul, din moment ce din punct de vedere contabil riscul a fost înlăturat. În acest fel, băncile dispun de mai multe fonduri pentru credite.

JP Morgan a început să utilizeze Bistro pentru a-şi curăţa propriul portofoliu de credit, pentru ca apoi să ofere acest instrument şi altor bănci. Ulterior, JP Morgan a decis să colaboreze cu rivalii pentru construirea unei infrastructuri care să creeze o piaţă cât mai mare posibilă. Succesul implică şi un cost. Pe măsură ce derivatele de credit s-au răspândit, ele au devenit banale, aşa cum s-a întâmplat cu swap-urile.