Surse de Finanțare a Cheltuielilor socio-culturale

Surse de finanţare a cheltuielilor socio-culturale

Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a statelor şi presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă ale populaţiei.

În România cheltuielile publice pentru acţiuni social-culturale se referă la:

• Învăţământ;

• Cultură, religie, acţiuni sportive şi de tineret;

• Sănătate;

• Securitate socială (asistenţă socială, alocaţii, ajutoare şi indemnizaţii, pensii)

Cheltuielile destinate acţiunilor social-culturale sunt acoperite din surse publice sau private, interne sau externe, după caz. Aceste surse sunt:

• fondurile bugetare. Este vorba de bugetul federal, bugetele statelor, regiunilor şi provinciilor membre ale federaţiei şi de bugetele colectivităţilor locale în ţările cu structură federală, respectiv bugetul de stat şi bugetele locale, în ţările cu structură unitară.

Aportul resurselor bugetare la finanţarea cheltuielilor social-culturale diferă de la o ţară la alta; diferă, de asemenea, volumul finanţării, din diferitele verigi bugetare, a acestor cheltuieli. În unele ţări, numai bugetul guvernamental alocă fonduri pentru astfel de acţiuni (Franţa, Austria, Elveţia), pe când în alte ţări majoritatea resurselor bugetare provin din bugetele locale (Canada, Norvegia, Argentina ş.a.);

• cotizaţii sau contribuţii suportate de persoane fizice sau juridice care alimentează fonduri financiare cu destinaţie specială, cum sunt: bugetul asigurărilor sociale, fondurile pentru şomaj ş.a.;

• fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private utilizate pentru finanţarea cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaţilor, protecţia muncii ş.a.;

• veniturile realizate de instituţii social-culturale din diferite activităţi specifice, din servicii către terţi sau din exploatarea proprietăţilor lor;

• veniturile populaţiei din care suportă diferite taxe, cotizaţii, costurile unor servicii sau se cumpără anumite bunuri culturale;

• fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ. În această categorie sunt cuprinse organizaţiile neguvernamentale, instituţiile de caritate, fundaţiile, asociaţiile, bisericile şi alte aşezăminte de cult care participă cu diferite sume de bani la finanţarea unor acţiuni social-culturale.

• ajutorul financiar extern cuprinde credite rambursabile şi ajutoare nerambursabile acordate unor ţări din fonduri constituite în acest scop la nivelul unor organisme internaţionale (UNESCO, UNICEF, OMS, Banca Mondială), organisme regionale (Uniunea Europeană prin intermediul Fondului Social) sau ajutoare băneşti (ori materiale) oferite unor state în situaţii deosebite.

1. Cheltuielile publice pentru învăţământ

Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ se realizează din diferite surse, şi anume: bugetul statului, surse ale populaţiei, ale întreprinderilor, ale organizaţiilor fără scop lucrativ, donaţii, ajutor extern

Bugetul statului reprezintă principala sursă de finanţare a învăţă¬mântului, în toate ţările lumii, ceea ce reflectă importanţa deosebită acordată acestui domeniu al vieţii sociale.

Finanţarea cheltuielilor pentru învăţământ diferă şi în funcţie de structura sistemului bugetar. În unele ţări, rolul principal în finanţarea instituţiilor de învăţământ (cu excepţia învăţământului superior) revine bugetelor statelor sau colectivităţilor locale, care folosesc resursele fiscale proprii, dar primesc şi subvenţii de la bugetul central sau guvernamental (Austria, Marea Britanie, Suedia, Norvegia; în Germania landurile finanţează 74% din totalul cheltuielilor pentru învăţământ). În toate ţările, însă, învăţământul superior este finanţat din bugetul central (cu excepţia Germaniei, unde landurile finanţează 88,7% din cheltuielile învăţământului superior).

În ţările dezvoltate, ca şi în cele în curs de dezvoltare, există două tipuri de unităţi de învăţământ: publice, finanţate de la buget şi particulare (private), care pot fi independente sau parţial subvenţionate de stat.

Unităţile de învăţământ privat (primare şi secundare) sunt înfiinţate, în cele mai multe ţări, pe criterii confesionale (Franţa, Italia, Austria). Numărul elevilor care le frecventează nu este deosebit de mare, el reprezintă 1‚5% - 5% din totalul elevilor (cu excepţia Franţei, unde în anul şcolar 1993/1994 17% din numărul elevilor frecventau cele 9500 şcoli private, din care peste 50 000 unităţi de învăţământ).

Învăţământul privat este supus controlului statului şi se confor¬mează reglementărilor oficiale privind cadrele didactice, organizarea învăţământului şi examenele.

În învăţământul superior există, în general, un număr redus de instituţii private (în Suedia există o singură instituţie de învăţământ superior, cu profil economic, la Stockholm, iar în Olanda există trei instituţii de învăţământ superior private).

Unităţile de învăţământ private au ca surse de finanţare, în principal, taxele şcolare datorate de elevi şi studenţi, alte venituri proprii, donaţii etc.; dacă din aceste venituri sunt acoperite toate cheltuielile, unitatea respectivă funcţionează „independent”; dacă, însă, în completarea veniturilor proprii unitatea de învăţământ primeşte alocaţii de la buget, ea este considerată unitate “subvenţionată”.

În multe state, bugetul de stat alocă subvenţii învăţământului privat: fie îi alocă fonduri numai pentru anumite categorii de cheltuieli (cum este cazul salariilor cadrelor didactice sau cheltuielilor pentru infrastructură, acoperite de bugetul de stat în Austria, Olanda, lrlanda), fie că acordă subvenţii mai substanţiale (în Danemarca, Finlanda, Spania, Franţa, Norvegia). Există şi ţări în care învăţământul privat nu beneficiază deloc de fonduri de la bugetul de stat (Grecia, Italia, România).