Surse de finanțarea a ciclului de exploatare

I. Decizia de finanţare a ciclului de exploatare al întreprinderii

Pentru desfăşurarea în bune condiţii a activităţii întreprinderii, o importanţă considerabilă prezintă, alături de dimensionarea necesarului de active circulante, stabilirea surselor de finanţare a acesteia. Determinarea necesarului de resurse de finanţare al ciclului de exploatare reprezintă baza de plecare pentru stabiliarea resurselor financiare acoperitoare.

Decizia de finanţare a ciclului de exploatare trebuie să urmărească selectarea şi mobilizarea rapidă a resurselor de finanţare a activelor circulante, la cel mai redus cost al procurării lor, în condiţii de diminuare a riscului.

Decizia de finanţare a ciclului de exploatare are în vedere asigurarea echilibrului între necesarul de resurse de finanţare al ciclului de exploatare (NFCE) şi sursele de finanţare a acestuia (SFCE), respectiv realizarea egalităţii între NFCE şi SFCE, în condiţii de eficienţă.

Sursele de finanţare a ciclului de exploatare sunt formate din: surse proprii, surse atrase şi surse împrumutate. Îmbinarea acestora trebuie să se realizeze în condiţii de armonizare a relaţiei dintre rentabilitate şi risc.

1.Sursele proprii de finanţare reprezintă cea mai sigură sursă de finanţare şi reflectă autonomia financiară a întreprinderii.

2. Sursele atrase (sau datoriile de exploatare) sunt numeroase, însă nesigure, pentru că nivelul lor depinde de evoluţia şi caracteristicile ciclului de exploatare, care determină atât mărimea datoriilor de exploatare, cât şi durata lor de exigibilitate.

3. Sursele împrumutate au ca principal avantaj mobilitatea lor, contribuind la acoperirea diferenţei dintre necesarul de resurse de finanţare şi sursele proprii şi atrase. Sursele împrumutate au un caracter oneros şi determină creşterea gradului de îndatorare al întreprinderii.

O decizie optimă de finanţare a ciclului de exploatare poate fi aceea care echilibrează relaţia contradictorie dintre creşterea autonomiei financiare (prin folosirea resurselor proprii) şi necesitatea recurgerii la surse mobile, elastice de capitaluri care să acopere nevoile temporare şi să completeze sursele proprii.

Deciziile de finanţare a ciclului de exploatare reprezintă decizii curente sau decizii pe termen scurt, care sunt subordonate deciziilor pe termen lung ale întreprinderii. Cu toate acestea, ele nu sunt mai puţin importante, eventuale erori ale deciziei de finanţare pe termen scurt putând antrena importante pierderi pentru întreprindere. De exemplu, o supraevaluare sau subevaluare a nevoilor de finanţare pe termen scurt poate avea un efect negativ asupra lichidităţii şi capacităţii de plată a întreprinderii, determinând fie un excedent de lichidităţi ce nu poate fi fructificat eficient, fie un deficit de lichidităţi ce nu poate fi acoperit la timp.

Deciziile de finanţare pe termen scurt vizează activele de exploatare, al căror volum variază în funcţie de evoluţia activităţii întreprinderii de la o perioadă la alta. În aceste condiţii, deciziile de finanţare pe termen scurt trebuie să aibă în vedere nu numai acoperirea financiară a activelor circulante, dar să prezinte şi flexibilitate, adică să se adapteze la nevoile concrete ale diferitelor perioade.

În cazul întreprinderilor care înregistrează variaţii însemnate ale nivelului activităţii de la o perioadă la alta, se impune ca necesarul permanent de active circulante să fie finanţat din capitaluri permanente, iar nevoile care apar în perioadele de vârf de activitate să fie finanţate pe seama resurselor de trezorerie.

În economia de piaţă, întreprinderea, pentru a putea supravieţui şi pentru a se dezvolta, trebuie să urmărească în permanenţă să-şi adapteze producţia la nevoile pieţei sau, altfel spus, să-şi adapteze capacitatea de producţie la evoluţia cererii.

Previziunea cererii este o problemă delicată pentru întreprindere, dar este esenţială pentru că deciziile de investiţii angajează întreprinderea pe o perioadă lungă. Previziunea volumului şi structurii cererii joacă astfel un rol important în orientarea activităţii întreprinderii.

Pentru a satisface o parte din cererea prevăzută, întreprinderea trebuie să adapteze oferta sa, adică volumul de producţie. În funcţie de decizia luată, de a menţine sau de a creşte cota de piaţă, întreprinderea trebuie fie să menţină, fie să crească capacitatea de producţie. În aceste condiţii, apare decizia de a investi, deoarece capacitatea sa de producţie depinde de aceasta. Alegerea ce trebuie făcută este între o politică de investiţii de menţinere sau de expansiune, ţinând seama de problemele legate de finanţare şi de rentabilitate a investiţiei proiectate.

După definirea obiectivului de urmărit, întreprinderea trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, nevoile de finanţare a activităţii sale, iar pe de altă parte, resursele financiare de care dispune sau pe care le poate procura. Înainte de a alege tipul de finanţare care se adaptează cel mai bine nevoilor şi condiţiilor sale, este necesar şi util ca întreprinderea să-şi întocmească un plan de finanţare care să cuprindă atât nevoile de fonduri, cât şi resursele financiare previzibile.

În cadrul fiecărui an, se prevăd nevoile de finanţat: investiţiile directe şi financiare ale întreprinderii, creşterile permanente de nevoi de fond de rulment, rambursările de împrumuturi pe termen mijlociu şi lung, distribuirile de dividende.

În sfera resurselor se includ:

- resursele provenite din autofinanţare, care sunt relativ previzibile,

- resursele provenite din creşterile de capital şi

- resursele provenite din împrumuturi.

Soldul de finanţat (total utilizări minus total resurse permanente) urmează să fie asigurat prin credite de trezorerie (credite pe termen scurt).

Planul de finanţare poate fi privit şi ca o balanţă a resurselor şi nevoilor de resurse pe termen mijlociu şi lung, care va corespunde unui excedent de resurse, uneori unui echillibru aproximativ, sau unui deficit de resurse.

Politica financiară trebuie să permită acoperirea optimă a acestui impas financiar, mobilizând pentru întreprindere resurse externe, proprii sau de împrumut, cele mai convenabile atât pentru ea cât şi pentru acţionari.

Opţiunea şi combinarea resurselor proprii şi a împrumuturilor depinde de situaţia şi de strategia financiară a întreprinderii, de starea şi de perspectivelor evoluţiei pieţei financiare, de costuri, de securitatea şi supleţea operaţiunii, de riscurile capitalurilor.

Structura financiară şi opţiunea pentru o anumită structură reprezintă o decizie importantă a politicii de finanţare, deoarece condiţionează echilibrul agentului economic, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung, precum şi gradul său de autonomie financiară şi decizională.

Alegerea unei structuri financiare este o variabilă decizională care nu trebuie să depindă numai de obiectivele de creştere a rentabilităţii, ci şi de riscul asumat de întreprindere.

Decizia de finanţare este supusă unor restricţii determinate de relaţia cu grupurile ce exercită influenţă asupra alegerii modalităţilor de finanţare, şi anume: acţionarii, băncile, instituţiile de credit specializate, statul. De asemenea, trebuie să se aibă în vedere şi influenţa unor factori financiari cu caracter conjunctural, cum ar fi: starea pieţei financiare, deprecierea monetară, evoluţia dobânzilor pe piaţa creditelor etc.

Decizia asupra structurii financiare înseamnă, de fapt, îmbinarea finanţărilor pe tremen lung, mediu şi scurt, respectiv stabilirea ponderii capitalurilor permanente şi a creditelor de trezorerie.

Opţiunea privind structura financiară are în vedere faptul că nevoile permanente urmează să fie finanţate pe seama resurselor financiare permanente, iar nevoile temporare trebuie acoperite pe seama creditelor de trezorerie. Pe baza acestor principii, se asigură echilibrul financiar al întreprinderii şi se limiteză riscul economic, inclusiv cel financiar.

În practica economică din ţara noastră, principalul instrument de previzionare a rezultatelor financiare şi a resurselor financiare necesare este bugetul de venituri şi cheltuieli, care reflectă modul de formare şi de utilizare a fondurilor băneşti pentru activitatea întreprinderii.

Bugetul de venituri şi cheltuieli reprezintă un program financiar al întreprinderii prin intremediul căruia se previzionează veniturile, cheltuielile şi rezultatele financiare ale activităţii acesteia, resursele proprii şi împrumutate, relaţiile cu celelalte întreprinderi, cu salariaţii, cu bugetul public naţional şi cu băncile.

Previziunea financiară asupra necesarului de finanţare şi a resurselor posibile de mobilizat este deosebit de importantă pentru o întreprindere. În lipsa previziunii financiare, întreprinderea ar avea ca punct de reper pentru aprecierea aituaţiei economico-financiare doar rezultatele anilor precedenţi sau rezultatele întreprinderilor concurente.