Mecanisme comunitare de orientare a pieței legumelor și fructelor

INTRODUCERE

Miniştrii Agriculturii din statele UE au ajuns, în iunie 2007, la un acord privind reformarea organizării comune a pieţei în sectorul de fructe şi legume (OCP). Politica acestui sector trebuie să răspundă exigenţelor pieţei prin reducerea fluctuaţiilor de preţ şi a dezechilibrului dintre cerere şi ofertă şi să încurajeze consumul de fructe şi legume, asigurând în acelaşi timp competitivitatea produselor.

Organizaţiile de producători reprezintă principalii actori ai organizării comune a pieţei

fructelor şi legumelor al căror rol constă în concentrarea ofertei şi adaptarea acesteia la cererea pieţei, acţionând în numele şi interesele membrilor. Organizaţiile de producători pot, cu sprijin financiar comunitar şi în baza unui program operaţional aprobat, să desfăşoare activităţi în domeniul calităţii producţiei – producţie biologică, al protecţiei mediului, activităţi de marketing, promovare şi inovare a produselor, activităţi de prevenire şi gestionare a crizelor.

Pentru a asigura eficienţa programelor operaţionale ale organizaţiilor de producători, statele membre elaborează o strategie naţională care stabileşte procedurile şi condiţiile de eligibilitate a cheltuielilor în cadrul fondurilor operaţionale.

2.Analiza situaţiei actuale a sectorului românesc de fructe şi legume

România se află în al doilea an de implementare a regulilor comunitare privind organizarea comună a pieţei fructelor şi legumelor. Avantajele financiare comunitare pentru grupuri şi organizaţii de producători au reprezentat promotorul pentru organizarea sectorului românesc de fructe şi legume.

Deşi în prezent funcţionează un număr redus de forme asociative de comercializare (doar o singură organizaţie de producători şi 4 grupuri de producători recunoscute în conformitate cu criteriile comunitare), există premisele ca numărul acestora să crească, mai ales în cazul grupurilor de producători, cărora România a optat să le acorde un sprijin financiar consistent – 75% din valoarea investiţiilor (50% fonduri comunitare, 25% fonduri naţionale) – în conformitate cu art. 49 alin. (2) al Regulamentului 1580/2007.

3. Potenţialul de producţie al sectorului

În România a existat, timp de secole, o puternică tradiţie a fermelor familiale. Continuitatea acestei tradiţii a fost întreruptă de procesul naţionalizării şi colectivizării din perioada comunistă. În această perioadă, fermele tradiţionale au fost înlocuite, în majoritatea zonelor, de structuri administrative controlate de stat, iar populaţia zonelor rurale s-a transformat treptat în angajaţi ai statului, fiind plătiţi în bani, sau în bani şi în produse agricole.

După căderea comunismului, a început retrocedarea terenurilor naţionalizate către foştii proprietari, printr-o succesiune de legi ale căror repercusiuni s-au simţit profund asupra sistemelor de producţie, de valorificare post recolta, asupra infrastructurii, a cercetării şi a consultanţei agricole. Acest lucru a generat scăderi dramatice a nivelurilor producţiei de produse autohtone şi transformând România dintr-o ţară preponderent exportatoare într-o ţară importatoare de fructe şi legume.

Reorganizarea sistemului de producţie-valorificare a fructelor şi legumelor, în scopul valorificării eficiente a condiţiilor pedo-climatice deosebite de care dispune România, concomitent cu îmbunătăţirea nivelului socio-economic al zonelor rurale, constituie obiectivul prioritar al prezentei strategii.

4.Valoarea producţiei de fructe şi legume

Sectorul românesc de fructe şi legume reprezenta în anul 2007, 24% din valoarea totală a producţiei vegetale, reprezentată, în special de producția de prune, mere şi cireşe, iar dintre legume,de producţia de pepeni, varză, tomate, vinete şi usturoi .

Cu toate că oferta de produse este diversificată, valoarea adăugată a produselor este mică, lucru antrenează instabilitate şi diferenţieri ale veniturilor producătorilor, mai ales din cauza:

o lipsei cunoştinţelor de marketing care presupun metode de pregătire a producţiei în vederea comercializării (sortare, clasificare) şi de prezentare (ambalare şi etichetare) menite să asigure produsului atractivitate şi siguranţă în faţa consumatorului;

o lipsa mijloacelor tehnice de spălare, sortare, ambalare, etichetare, păstrare şi transport a producţiei către piaţă;

o lipsei unui sistem de planificare a producţiei şi de articulare a acesteia în funcţie

de cerinţele pieţei.