Analiza Performanței Intreprinderii Michelin pe Baza Indicatorilor Furnizați de Metoda direct-costing

Analiza performanţei intreprinderii Michelin pe baza indicatorilor furnizați de metoda direct-costing

CAP 1. Caracterizarea metodei direct-costing

1.1 Scurta descriere a metodei

Metoda Direct-Costing are meritul de a se înscrie printre puținele metode de calculație a costurilor care răspund cerințelor moderne ale întreprinderii. Ideea de bază constă in separarea cheltuielilor de producție în cheltuieli variabile si cheltuieli fixe. Cheltuielile fixe se scad pe total din rezultatul financiar brut al intreprinderii si deci nu se iau in considerare la calculul costului de producție. În aceste condiții nici stocurile de producție finite și de producție neterminată existente la sfarșitul perioadei nu sunt afectate de cheltuielile fixe, ci ele sunt evaluate numai la nivelul cheltuielilor variabile.

Punând la baza costului unitar al producției numai cheltuielile variabile, in literatura de specialitate metoda direct-costing mai este cunoscuta si sub numele de metoda costurilor variabile.

Costul unitar se calculează ca raport între totatul cheltuielilor variabile si cantitatea de productie rezultată dupa relatia:

Cu=

Unde:

Cu = cost unitar

CVT = cheltuieli variabile totale

Qf = productia fabricata

Prin metoda direct-costing însă, nu se urmarește in primul rand, determinarea costului pe fiecare produs in parte, ci calcularea si analiza rentabilitații totale , la nivelul întregii intreprinderi. Pe fiecare produs în parte se calculează numai contribuția brută la beneficiu sau marja brută.

Contributia bruta la beneficiu (marja bruta) se calculeaza dupa urmatoarea formula:

Cbu=Pvu-Cu

Unde:

Pvu = pret vanzare unitar

Cu = cost unitar

Modelul de determinare a rezultatului este urmatorul:

R = CA- CT

CT = cost total al productiei

CA = cifra de afaceri

1.2 Indicatorii metodei

Conducerea intreprinderii este în masură să adopte decizii raționale care să permită obținerea de rezultate optime numai dacă are în vedere ca, cheltuielile fixe si cele variabile se gasesc permanent intr-o anumita relatie cu volumul activitătii, respectiv cu gradul de utilizare al capacității si cu prețul de vânzare al producției finite. Această corelație se exprimă cu ajutorul unor indicatori cum sunt punctul de echilibru, factorul de acoperire, coeficientul de siguranță dinamic si intervalul de siguranță.

Punctul de echilibru exprimă acel volum al activitații pentru care veniturile obținute din vânzarea producției sunt egale cu cheltuielile adică rentabilitatea este 0.

El arată punctul de la care orice mărire a volumului producției vândute aduce întreprinderii beneficii, iar activitatea ei devine profitabilă dupa cum, orice micșorare a volumului desfacerilor aduce pierderi iar activitatea ei devine nerentabilă, respectând corelația dintre costuri, prețurile de vânzare și sortimentul producției.

Modelul de calcul este următorul:

Pe=

Unde:

Pe = punctul de echilibru

CFT = cheltuieli fixe totale

Cbu = contributie bruta unitara

Deoarece scopul întreprinderii este de a realiza beneficii cât mai mari trebuie sa se stabilească mai departe punctul optim de activitate, adică acel punct în care , în condițiile date, se asigură obținerea unor beneficii normale. În acest scop putem folosi costurile standard care permit stabilirea punctului optim de activitate.

Deși punctul de echilibru arată momentul de la care începe să fie rentabilă activitatea unei intreprinderi, nu trebuie uitat faptul că o dublare a capacitații de producție, de pildă nu va duce la dublarea beneficiilor dupa cum nici depașirea capacitații optime de producție nu va duce la creșterea în continuare a beneficiilor. Toate acestea ca urmare a faptului că în practica economică, evoluția costurilor de producție și a volumului vânzărilor nu se desfașoară liniar, ca urmare a apariției unor factori de influenta (interni si externi)

In aceste conditii, se pune problema reexaminarii modului de reprezentare grafica attat a punctului de echilibru cat si a punctului optim de activitate in functie de evolutia posibila a vanzarilor si a costurilor.

Astfel, in cazul evolutiei neliniare a volumului vanzarilor, se observa cum curba desfacerilor intersecteaza dreapta costurilor totale de doua ori; aceasta demonstreaza ca la o crestere continua a capacitatilor de productie in conditiile scaderii ritmului vanzarilor , rezulta o diminuare treptata a beneficiilor pana la atingerea unui alt punct de echilibru dupa care, daca se forteaza capacitatea de productie , se intra din nou in zona pierderilor.

De asemenea o evolutie neliniara a costurilor totale de productie datorita cresterii continue a acesora, in conditiile evolutiei liniarea a volumului vanzarilor, determina aparitia de doua ori a punctului de echilibru.

Un alt indicator este intervalul de siguranță. Intervalul de siguranță (calea de siguranță) se calculează ca diferență între volumul desfacerilor totale si volumul desfacerilor la nivelul punctrului de echilibru. Acest indicator are aceeași semnificație ca și coeficientul de siguranță dinamic cu deosebirea ca informațiile prezentate sunt în mărimi absolute.

Modelul de calcul este următorul:

Is=CA-Cae

CA = cifra de afaceri

Cae = cifra de afaceri critica

CA=q * p

q = cantitatea vândută dintr-un anumit produs

p = prețul de vânzare dintr-un anumit produs

Cae = * p