Comunicarea Organizațională

Introducere

Această lucrare îşi propune, prin procedee precum descrierea, caracterizarea şi analiza, realizarea unui studiu aspura comunicării organizaţionale.

Comunicarea este prezentă în tot ceea ce facem și trăim. Este mijlocul, modalitatea concretă de lucru a unui manager, prin care acesta înfăptuiește coordonarea unui grup uman într-o organizație. Succesul în management depinde decisiv de abilitatea de comunicare a managerului.

Trăim într-o lume a organizaţiilor de diferite tipuri, într-o lume în care accentul se pune din ce în ce mai mult pe comunicare şi în care omul a învăţat că o organizaţie funcţionează cu atât mai bine cu cât comunicarea din cadrul său este mai eficientă.

Din acest motiv, am ales ca subiect pentru lucrarea de faţă comunicarea organizaţională. Deoarece cele mai des întâlnite tipuri de organizaţii sunt cele cu caracter comercial, îmi voi structura analiza exemplificând pe o societate comercială.

Importanța comunicării în cadrul unui efort organizat a fost recunoscută de numeroși autori aparținând diferitelor curente și școli de management, îndeosebi de relaționiști și sistemiști.

Capitolul 1. Definirea termenilor

Comunicarea organizaţională, într-o definire generală, se referă la procesele de comunicare din cadrul unui context organizaţional. Pentru a putea însă vorbi despre comunicarea organizaţională, pentru a-i putea determina caracteristicile şi pentru a o putea analiza cât mai corect, trebuie să definim şi să înţelegem mai întâi termenii de comunicare şi organizaţie.

1.1. Comunicarea

Comunicarea este în prezent unul dintre cele mai dezbătute concepte, începând de la comunicarea interpersonală şi până la cea de masă. Nu mai este o noutate faptul că trăim într-o societate în care accentul este pus din ce în ce mai mult pe comunicare, deoarece s-a înţeles în timp că o comunicare eficientă duce la rezultate mai bune.

Astfel, cercetătorii au manifestat pe bună dreptate, în ultimii zeci de ani, un interes ridicat faţă de cercetarea şi dezvoltarea comunicării de toate felurile. Paul Watzlawick susţine că “nu putem să nu comunicăm” , iar astfel comunicarea ne apare aproape ca o lege a firii, ca pe o necesitate instinctuală iniţial şi mai apoi dezvoltată.

În opinia lui Arthur Schopenhauer, comunicarea nu are întotdeauna finalitatea dorită din cauză că mesajul nu este întotdeauna perceput de receptor aşa cum doreşte emiţătorul sau uneori nu este perceput deloc. Aşadar, Schopenhauer scria “Vorbesc uneori cu oamenii aşa cum copilul vorbeşte cu păpuşa lui: el ştie că păpuşa nu înţelege; însă, printr-o plăcută autoiluzionare intenţionată, îşi procură bucuria comunicării.” Comunicarea apare astfel fără un transfer efectiv de informaţie şi fără existenţa unui feed back.

Având în vedere că, adesea, de-a lungul timpului s-a adus în discuţie comunicarea defectuoasă sau chiar imposibilitatea unei comunicări, în ultima perioadă se încearcă prin diferite mijloace obţinerea unei comunicări cât mai eficiente. Acelaşi deziderat există şi în cazul comunicării organizaţionale, şi anume realizarea unei comunicări cât mai eficiente, care să deservească scopul organizaţiei, dar şi să producă satisfacţii în toate nivelurile organizaţiei. Ce este însă organizaţia în acest context?

1.2. Organizaţia

Dacă termenul de comunicare este greu de definit din cauza complexităţii sale, acelaşi lucru se poate spune într-o oarecare măsură şi despre termenul de organizaţie.

Mulţi cercetători au încercat să definească organizaţia. Dintre aceştia îl amintim pe Gary Johns, care în lucrarea “Comportamentul organizaţional” a afirmat că organizaţiile sunt „invenţii sociale destinate realizării unor scopuri comune prin efort de grup”

Majoritatea dicţionarelor definesc organizaţia ca fiind o “asociaţie de oameni cu concepţii sau preocupări comune, uniţi conform unui regulament sau unui statut, în vederea depunerii unei activităţi organizate”

Existenţa în cadrul unei organizaţii a unui scop comun este adusă în discuţie printr-o altă definiţie şi anume: organizaţia reprezintă o „asociaţie, instituţie socială care reuneşte oameni cu preocupări şi uneori cu concepţii comune, constituită pe baza unui regulament, a unui statut etc. în vederea depunerii unei activităţi organizate şi realizării unor scopuri comune.”

Altfel spus, organizaţiile sunt în primul rând nişte entităţi sociale, deliberat structurate. Organizaţiile sunt compuse din persoane care întreţin activităţi organizate şi, mai mult, aceste activităţi sunt orientate spre realizarea unor obiective comune.

Fiecare organizaţie în parte este alcătuită din “premise, angajaţi, conducere, echipamente, materiale, fonduri.” Este imposibilă existenţa şi funcţionarea unei organizaţii fără existenţa acestor elemente, aşa cum este imposibilă existenţa şi funcţionarea ei fără comunicare.

În cadrul fiecărei organizaţii se creează o identitate clară, distinctă. Această identitate este asumată de fiecare membru al organizaţiei. Obiectivele, şi deci scopul organizaţiei, sunt determinate de un individ sau de un grup care are rol decizional şi care se află adesea în funcţiile înalte de conducere şi patronat. Ceilalţi membri ai organizaţiei lucrează, atât individual cât şi colectiv, pentru a deservi scopul organizaţiei, sau cel puţin aşa se întâmplă în mod ideal.