Dezvoltarea strategică a Timișoarei

Capitolul 1.

ISTORIC

Municipiul Timişoara, atestat documentar de peste 730 de ani, actuala reşedinţă a judeţului Timiş, este situată în Câmpia Timişului, câmpie străbătută de râurile Bega şi Timiş, a căror prezenţă a influenţat în timp dezvoltarea localităţii de la Cetatea fortificată cu ziduri, bastioane, şanţuri cu apă şi valuri de pământ.

Cunoscută ca Cetate (din 1212) - Castrum Temesiense - situată la răscrucea drumurilor comerciale şi militare, devenind obiectiv principal al disputei dintre turci şi austrieci şi mai apoi râvnită de burgezia şi aristocraţia maghiară - Timişoara s-a dezvoltat urbanistic în jurul nucleului fortificat începând din sec. XVIII lea. Clădirile s-au realizat pe Vatra Veche a Cearsiei "turceşti", înconjurată de case scunde din chirpici sau lemn (acoperite cu şindrilă sau olane) având doar hornul din piatră sau cărămidă - case scunde înghesuite, fără curţi - realiniind străzi înguste şi pante cu dale de lemn.

O dată cu atenţia sporită acordată de Curtea de la Viena, Timişoara, ca centru economic şi politic al Banatului, cunoaşte după 1718 - 1734 o dublă dezvoltare a lucrărilor de fortificare a Cetăţii (după noul plan din 1723) şi se începe secarea mlaştinilor. Se construiesc poduri şi construcţii publice, astfel încât în jurul anului 1765 se încheie fortificarea cetăţii, iar în 1774, apeductul din Fabric pentru alimentarea cu apă şi reţeaua de canale subterane din preajma "Cazărmii ardelene" şi de pe amplasamentul Pieţii Sfântul Gheorghe. Cu toate acestea, situaţia şanţurilor de apă şi a mlaştinilor din Cetate nu este rezolvată în întregime, iar canalul Bega (început în anul 1728), devenit navigabil, preia în mare parte rolul de colector insalubru al zonei de Cetate.

Între anii 1781 (după ridicarea Cetăţii Timşoara la privilegiul de Oraş liber regesc) şi 1848 - în cetate se realizează edificii de cult şi sociale şi se extind construcţiile de locuinţe. Direcţiunea de Fortficaţii asigură activitatea de proiectare şi execuţie a construcţiilor militare, în special pentru uriaşul sistem de fortificaţii (întreţinere, modernizare).

"Servicul Cameral de Construcţii" proiectează şi supraveghează execuţia construcţiilor civile şi de interes obştesc şi respectarea normelor de construcţii în oraş, realizate de meşterii constructori particulari.

Pe “Planul interiorului Cetăţii - 1812” - întocmit de Tutz (M.G.97), “Planul indicând parcelele din Cetate - 1828” întocmit de Louant (M.G. 155), “Planul interiorului Cetăţii - 1831” - Chavanne şi a lui Eichenkren - 1836 (T.II.28) şi pe alte hărţi, planşe şi stampe din Arhivele Statului Timişoara, precum şi în "Monografia Timişoarei” întocmită de primarul Preyer (1849 - 1853) sunt redate inventarele complete ale caselor, proprietarilor, reţeaua de canale şi conducte de evacuare a apei, fântânile, lucrările de supraetajare şi alte construcţii noi, care completează ansamblurile existente, precum şi un inventar - descriere a distrugerilor provocate de bombardamentul armatelor maghiare în iulie 1849.

În primii ani ai guvernării militare (1849 - 1860) şi ai Voievodinei cu capitala la Timişoara, pe locul unor clădiri civile avariate, se construiesc edificii noi, utilizându-se bolţile la subsol şi parter şi planşee de lemn la etaje şi mansarde.

Vocabularul plastic al Barocului este înlocuit cu elementele stilurilor Empire şi Neoclasic dar se resimte şi influenţa curentelor romantice şi eclectice.

Dacă până în anul 1817 cca 1/4 din suprafaţa Cetăţii era acoperită cu canale, ce se scurgeau în cuveta deschisă din şanţul fortificaţiilor, începând cu anul 1827 se adânceşte cuveta şi canalul său de evacuare (pe albia vechiului canal secundar executat în 1729) pe traseul Bd. Republicii - realizându-se aşa numitul "Şanţ Sanitar". La reţeaua de canale erau racordate peste 25 de case particulare din Cetate.

Acţiunile de asanare şi realizarea de canale continuă şi după 1849 şi implică şi refacerea unor conducte de alimenatre cu apă distruse, în paralel cu realizarea de fântâni pentru apă potabilă "a cărei calitate se îmbunătăţeşte, odată cu secarea mlaştinilor şi umplerea şanţurilor (inclusiv pe amplasament).

Autorul celei dintâi monografii a Timişoarei şi totodată primarul ei de atunci - Johann Nepomuk Preyer (1844 - 1858) scrie despre Zona Cetăţii:

" Străzile din Cetate sunt pavate şi au trotuare excelente. Clădirile au unul, două sau trei etaje Toate construcţiile sunt acoperite cu ţigle, iar la parter au aproape numai prăvălii cu vitrine elegante , iar în ceea ce priveşte iluminarea străzilor şi curăţenia, se recunoaşte că nu există una mai bună în toată ţara.”

După anul 1865 construcţiile erau permise numai dincolo de 569 m de zidurile cetăţii, spre cartierele mărginaşe. După 1892 interdicţia menţionată dispare, efectuându-se nivelarea şanţurilor şi valurilor din jurul Cetăţii.

Primul Plan Urbanistic este întocmit la 1895 de arhitectul Ybl, prin care Cetatea devine centrul oraşului, legat prin bulevarde largi - actualele Bd. Tinereţii şi Revoluţiei din 1989 - de cartierele Iosefin şi Fabric şi printr-un inel de circulaţie în jurul Cetăţii. Deci, pornind de la reţeaua densă de străzi rectangulare din Ctate, se prefigurează structura radial - inelară a tramei stradale, care este specifică Timişoarei.

În 1913 Serviciul tehnic al oraşului elaborează un nou Plan Urbanistic pe principiile date de arhitectul Ybl. La acea dată populaţia Timişoarei era de 69.000 de locuitori şi se prevedea extinderea oraşului pe o suprafaţă de 1800 ha. Planul urbanistic nu era conceput pe principiul zonelor funcţionale, ci era trasată, în special, trama stradală între Cetate şi cartierele mărginaşe Iosefin, Fabric şi Mehala. Terenul dintre străzi a fost parcelat şi vândut, sau dat în folosinţă noilor proprietari. Această parcelare s-a menţinut până în prezent, fiind desfiinţată peste tot unde s-au construit locuinţe colective (blocuri). Primele ridicări topografice prin metode matematice moderne au fost realizate între anii 1901 - 1903 pentru cartierele Cetate şi Iosefin, în anul 1911 pentru Mehala şi au fost reasamblate amănunţit între anii 1942 - 1946 pentru toate cartierele (plan cadastral, fără curbe de nivel, autor ing. I. Sarmeş).

În anul 1943 Serviciul Tehnic Municipal, prin arh. Silvestru Rafiroiu şi ing. Otto Bodoscher, a iniţiat o documentare pentru un nou plan urbanistic, care este considerat pierdut din Arhive. În 1943 Timişoara avea 115.839 de locuitori şi o suprafaţă de 3.200 ha. 312 km. de străzi, din care 52 % pavate, 46 % prevăzute cu reţea de apă şi 31% cu reţea de canalizare.