Educația publică - argumente și limite

Abordarea economica a educatiei (publice) porneste de la recunoasterea necesitatii utilizarii teoriei economice în analiza tuturor domeniilor vietii sociale, în consecinta si în domeniul educatiei.

În prezent, aproape toate sistemele educationale sunt dominate si structurate de reguli ce reflecta vointele organismelor guvernamentale, care finanteaza si administreaza educatia formala, devenita astfel o educatie de stat. Din acest punct de vedere, educatia formala asigurata de catre guvernele democratice ale celor mai dezvoltate tari nu difera fundamental,în conceptie si rezultate, de sistemele educationale mostenite de tarile foste socialiste; în cazul acestora din urma, asigurarea serviciilor educationale indica existenta monopolului absolut al statului în educatie, scoala fiind mijlocul prin care partidul unic îsi consolida idealurile comuniste, producînd mentalitati egalitariste si colectiviste. De altfel, istoria implicarii (dominatiei) puterilor publice în educatie, atât în cazul sistemelor politice totalitare cît s i în democratiile occidentale, arata ca, de-a lungul timpului, scoala publica a fost în mâna puterii politice un instrument folosit pentru a insufla (impune) anumite valori ideologice celorlalti.

Teoria economica atribuie educatiei functii multiple, atât în domeniul privat cât si în cel public. Educatia poate fi analizata nu doar ca resursa privata, asa cum preciza R.W. Connell: „Educatia mea este, desigur, o resursa pentru mine. Dar educatia mea este, de asemenea, o resursa pentru alti oameni. Educatia mea afecteaza calitatea vietii oamenilor cu care interactionez în viata. Aceasta este o caracteristica a educatiei care nu poate fi modificata decât daca percep o taxa ori de cîte ori deschid gura“. Altfel spus, avantajele educatiei ar reveni si altor persoane decât celor care îsi însusesc rezultatele procesului educational.

Pornind de la acest tip de rationament, integrarea teoriei economice a externalitatilor si bunurilor publice în analiza educat iei devine pe deplin justificata. Însa,nu orice produs educational are caracter de bun public si genereaza externalitati pozitive evidente, ceea ce impune aprecieri diferite cu privire la tipul de responsabilitate în educatie: privata si/sau publica.

Cu privire la „produsul educat ional“ apar doua probleme esentiale a caror rezolvare elucideaza fundamentele economice ale politicilor educationale:

(1) Ce tip de produs educational genereaza externalitati pozitive ?

(2) În ce masura produsul educational corespunzator fiecarei trepte a sistemului educational formal prezinta caracteristici de bun public?

Solutia acestor probleme clarifica, în principal, dimensiunea responsabilitatii publice s i private în domeniul educatiei, prin invocarea întrebarilor esentiale: Cine plateste? Cine beneficiaza? Cine trebuie sa plateasca?

În acest context, delimitarea responsabilitatii în educatie este asociata, în general, cu asumarea sustinerii costurilor economice complete ale acesteia. Ca principiu fundamental de justitie, în finantarea serviciilor educationale trebuie sa se implice toti cei care capteaza rezultatele (efectele) produsului educational.

În primul rând, trebuie sa subliniem tipul de educatie care favorizeaza aparitia efectelor externe pozitive. Aceste externalitati pozitive ale educatiei echivaleaza cu respectarea de catre indivizi a normelor de conduita justa, a regulilor fundamentale de organizare sociala. Însa, un asemenea produs educational apare, mai degraba, ca rezultat al educatiei generale, decât al educatiei specializate, profesionale.

Educatia profesionala (specializata) va atrage cresterea substantiala a veniturilor private pentru individul considerat, în timp ce veniturile externe ale educatiei acestuia nu vor înregistra evolutii crescatoare semnificative. Pregatirea profesionala suplimentara a unui individ determina cresterea productivitatii în domeniul în care el lucreaza, însa aceasta nu este o externalitate de vreme ce individul este platit (compensat) la nivelul productivitatii sale marginale.

În legatura cu veniturile externe ale educatiei, un exemplu interesant pentru a gasi de cuvinta sa-l amintim aici apare în primele rapoarte ale Comisiei Învatamîntului Superior din S.U.A Acestea cautau sa justifice existenta unor efecte sociale pozitive, si anume:„dezvoltarea generala a stiintei ; eficienta sociala mai mare a societatii datorita obtinerii unei mai bune întelegeri si tolerante reciproce între persoane si grupuri; o mai eficienta pastrare si extindere a mostenirii culturale.“ Comisia conchide, totusi, ca „nu exista nici o metoda precisa de a evalua avantajele private si sociale raportate la cheltuielile private si ale statului“, ceea ce nu a facut decât sa întareasca reactiile ce semnalau numeroase ipoteze, nevalidate economic, în legatura cu efectele externe ale educatiei superioare.

În opozitie cu educatia de baza, educatia superioara se conformeaza unei analize de tipul acces egal versus acces selectiv. Proprietarii serviciilor educationale produse în domeniul învatamântului superior (universitatile) si proprietarii capitalului uman universitar (absolventii) pot exclude cu usurinta pe cei pe care ei nu îi considera beneficiari, în principiu pe cei care refuza sa acopere pretul serviciilor pe care ei le ofera. Orice serviciu generat de un individ cu calificare universitara poate fi cu usurinta canalizat catre cel care suporta costul acestuia, ceea ce demonstraza proprietatea de exclusivitate a capitalului uman universitar.

Asadar, spre deosebire de domeniul educatiei de baza unde accesul este egal, în domeniul educatiei universitare accesul este selectiv ; din acest motiv, produsul universitar nu ar avea proprietatea de nonexclusivitate, ceea ce releva faptul ca produsului universitar nu este un bun public, putând fi considerat mai degraba un bun quasi-privat

Pe de alta parte, posibilele venituri externe disponibile prin educatia superioara ar aparea, oricum, ca produs al deciziei (motivate privat) de obtinere a unei calificari universitare. În acest caz, pentru a fi eficienta, subventionarea ar trebui orientata doar asupra acelor studenti care in mod normal nu ar urma invatamantul superior.

Subventionarea educatiei superioare este motivata, partial, prin preocuparea pentru justete în finantare s i dorinta de îmbunatatire a sanselor de acces si cîstig pentru studentii care apartin grupurilor defavorizate. Oricum, exista cel putin doua motive, uneori destul de controversate în rîndul analistilor, care sunt utilizate pentru a evalua implicatiile de justete ale subventionarii învatamîntului superior: (1) cei care au abilitatea intelectuala de a se înscrie în învatamîntul superior detin un avantaj natural fata de multi dintre ceilalti membri ai societatii, chiar daca ei ajung sau nu la universitate. Ca o consecinta, subventiile orientate catre acest grup pot fi percepute ca “o a doua binecuvîntare”; (2) absolventii de învatamînt superior tind sa se mute de la nivelurile mici de venit din timpul studiilor la niveluri relativ mari dupa absolvire. Din aceasta perspectiva, subventiile pentru educatia superioara apar ca transferuri publice catre un segment relativ mai înstarit al societatii.

În învatamânt, parintii si elevii sunt consumatorii, iar profesorul, administratorul s colar si planificatorul educational sunt prestatorii de servicii – producatorii. Argumente de natura diferita – argumentul efectelor externe (al externalitatilor), cel informational,argumentul privitor la es ecul pietei de capital si motivatiile egalitariste sau argumentul egalitatii de sanse – au facut ca interventia publica în educatie sa aiba ca rezultat centralizarea organizarii sistemului educational si a procesului de învatamânt. Acest fenomen a însemnat aparitia de unitati scolare (de masa) de mari dimensiuni, reducerea posibilitatii consumatorilor de a alege s i amplificarea comportamentului oportunistic si discretionar al producatorilor.

Profesorii, administratorii si oficialii sindicali nu sunt cu nimic diferiti de noi ceilalti. Totusi, interesele lor ca profesori, ca administratori, ca oficiali sindicali sunt diferite de interesele lor ca parinti s i, mai ales, de interesele parintilor pe ai caror copii îi educa! Interesele lor pot fi satisfacute printr-o mai mare centralizare si birocratizare, evolutie care se realizeaza în detrimentul intereselor contribuabililor si parintilor.