Riscul și Managementul Creditului

Introducere

Creditul, în general, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente, contra unei valori monetare viitoare.

Etimologic, cuvântul „credit” este de origine latină - creditum/creditare - înseamnă „a crede sau a avea încredere”. Această origine a noţiunii de „credit” scoate în evidenţă un element psihologic al existenţei unei operaţiuni de credit: încrederea.

Creditul bancar este operaţiunea prin care cel împrumutat (debitorul) ia în stăpânire imediat resurse (bani) în schimbul unei promisiuni – angajament de rambursare viitoare, însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează banca.

Creditul băncii este un credit pe bani. El constă, pentru bancă, în a pune la dispoziţia unui comerciant sau industriaş un anumit capital pentru un tip determinat, în vederea producţiei de bunuri sau circulaţiei unor mărfuri.

Esenţial în aceste raporturi este faptul că unul dintre parteneri este banca, iar relaţiile între bancă şi parteneri se desfăşoară pe terenul valorificării capitalurilor disponibile şi realizarea de profituri, în principal sub forme de dobânzi.

Creditul, prin însăşi natura lui, contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.

În general nevoia de creditare apare din lipsa fondurilor proprii pentru a face faţă în întregime cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea normală a activităţii complexe a fiecărui agent economic (producţie, investiţii, comercială etc.). La orice agent economic apar dezechilibre, disfuncţionalităţi în cazul trezoreriei, al gestiunii întreprinderii. De aceea creditul de trezorerie ocupă o pondere însemnată în totalul creditelor bancare. Creditul de trezorerie este necesar când activul circulant din bilanţ nu poate fi acoperit integral din încasări şi din fondul de rulment. Se poate afirma ca în cadrul creditelor de exploatare creditul de trezorerie deţine primul loc. Orice agent economic deţine active circulante importante determinate în primul rând de activitatea de producţie şi în al doilea rând, de creanţele asupra clientelei. La orice agent economic, sursele de finanţare trebuie să fie suficiente pentru a face faţă nevoilor de acoperire a activului circulant.

În ţara noastră, fondul de rulment are în general un volum mai mare decat în ţările cu o economie dezvoltată, ca urmare a vitezei mai mici de rotaţie a mijloacelor circulante în general şi a ciclului de fabricaţie mai lung. De aceea, având în vedere şi faptul că mijloacele proprii de finanţare sunt limitate, putem afirma că la noi, necesitatea creditelor bancare este mai mare. Adăugăm la cauzele de mai sus şi stocurile mai mari de produse finite care nu se vând (ca urmare a nefolosirii marketingului vânzării) şi încasărilor restante care au ajuns la un nivel de nesuportat. Necesarul total de fonduri şi deci de credite este determinat şi de modul de gestionare al agentului economic. Dacă printr-o gestionare eficientă a fondurilor se poate asigura rotaţia stocurilor, recuperarea mai rapidă a creanţelor nemobilizate, obţinerea prelungirii creditului furnizorilor, creşterea avansurilor primite de la partenerii de afaceri, putem vorbi de o reducere a necesarului de credite al agenţilor economici.

Băncile comerciale din ţara noastră acordă următoarele tipuri de credite, în funcţie de scopul pentru care sunt solicitate:

- credite pe termen scurt cu durata de rambursare de până la un an;

- credite pe termen mediu cu durata de rambursare de 1 – 5 ani;

- credite pe termen lung cu durata de rambursare de peste 5 ani.

CAPITOLUL I.

CADRUL LEGISLATIV PRIVIND ACTIVITATEA BANCARĂ ÎN ROMÂNIA

Economia de piaţă presupune existenţa unui sistem bancar care să asigure mobilizarea disponibilizărilor monetare ale economiei şi orientarea lor spre desfăşurarea unor activităţi economice eficiente.

Într-o economie de piaţă, sistemul bancar îndeplineşte funcţia de atragere şi concentrare a economillor societăţii şi de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv şi imparţial, de alocare a creditului către cele mai eficiente investiţii. În îndeplinirea acestei prime funcţii, băncile, ca verigi de bază ale sistemului, urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate.

Băncile asigură şi facilitează efectuarea plăţilor, oferă servicii de gestionare a riscului şi reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare.

Prin activitatea de colectare de resurse financiare, concomitent cu plasarea lor pe piaţă, prin intermediul creditelor, a operaţiunilor de scontare a altor operaţiuni pe piaţa financiară, băncile îndeplinesc rolul de intermediari între deţinătorii de capitaluri şi utilizatorii acestora.

În vederea realizării obiectivelor finale, banca centrală urmăreşte stabilirea valorii interne şi externe a monedei naţionale, concomitent cu punerea la dispoziţia economiei naţionale a cantiăţii optime de monedă, necesară creşterii economice. Sistemul bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le pune la dispoziţie, se constituie în subsistem al macrosistemului economico-social.