Cuprins
- Introducere 5
- PARTEA I – CONSIDERAŢII GENERALE 7
- 1 Stadiu actual al cunoaşterii 7
- 1.1 Conceptul de strategie 7
- 1.2 Tipologia strategiilor de firmă 8
- 2 Cadrul organizatoric si functional al unitatii 11
- 2.1 Profilul fermei 11
- 2.2 Obiective 12
- 2.3 Organizare 13
- 2.3.1 Structura organizatorică 13
- 2.3.2 Structura functională 14
- 2.4 Dinamica indicatorilor de baza 19
- 2.5 Perspective 32
- PARTEA a II-a CONTRIBUŢII PROPII 38
- 3 Cercetarea comportamentului utilizatorului 38
- 3.1 Comportamentul utilizatorului 38
- 3.2 Procesul decizional de cumparare 41
- 4 Mixul de marketing 43
- 4.1 Strategia de produs 43
- 4.1.1 Ambalarea produselor 44
- 4.1.2 Individualizarea produselor 45
- 4.1.3 Servicii oferite clientilor impreuna cu produselor 47
- 4.1.4 Strategia de produs 47
- 4.2 Strategia de pret 48
- 4.3 Strategia promotionala de imagine si comunicare 48
- 4.4 Strategia de distributie 50
- 5 Programe de marketing 52
- 5.1 Elaborarea programelor de marketing 52
- 5.1.1 Politica de produs 53
- 5.1.2 Politica de comunicare si relatii publice 53
- 5.1.3 Politica de pret 55
- 5.1.4 Puterea pietei 55
- 5.1.5 Politici de distributie 56
- 5.2 Coordonarea programelor de marketing 57
- 5.3 Concretizarea in practica a mixului de marketing 57
- Bibliografie 59
Extras din proiect
Introducere
Termenul “strategie” are o istorie multimilenară. Utilizat pentru prima dată pentru a defini “arta războiului” în China antică, în urmă cu circa 2500 de ani de către Sun-Tzu, termenul nu le-¬a fost străin nici istoricilor antici Tucidide şi Xenofon, sau împăratului roman Cezar. De altfel, în antichitatea greacă, termenul se folosea cu referire la rolul comandantului unei armate. Excepţia a fost reprezentată de “secolul lui Pericle”, cca 400-500 Î.H., când termenului i s-a dat şi sensul de abilitate de conducere şi administrativă, putere şi convingere prin oratorie. Un secol mai târziu, în timpul lui Alexandru Macedon (cca 330-300 Î.H.), strategia se referea la abilitatea desfăşurării forţelor pentru a copleşi duşmanul şi a putea crea un sistem unitar de guvernare în imensul, dar efemerul său imperiu.
În evul mediu renascentist (secolele XV-XVI) Niccollo Machiavelli şi Andrea Montecuccoli au folosit în operele lor literare acest termen, în scopul evidenţierii pregătirilor pentru planificarea şi realizarea planurilor unora dintre personajele lor.
Şcoala franceză a preluat creator acest concept şi l-a dezvoltat, strategia redevenind preocuparea pentru reuşita unei acţiuni militare ofensive (Maurice de Saxe, Puysegur, Turpin de Crisse, Mazeroy, Contele de Guibert). Îl amintim aici şi pe Karl von Clausewicz, strategul binecunoscut al lui Napoleon Bonaparte.
În a doua parte a secolului al douăzecilea, termenul a fost “redescoperit” de Mao Tze Dong, care a conceput o strategie de război revoluţionară în cadrul unui război civil şi de generalul Charles de Gaulle, cel care a condus Franţa în timpul celui de-al doilea război mondial, devenit ulterior primul preşedinte al acesteia. Nu îi putem omite nici pe Iosif V. Stalin şi Adolf Hitler, cărora “strategia” le-a furnizat armele pentru a-şi desfăşura fiecare propriul război. Pentru primul, scopul războiului era obţinerea unei păci avantajoase, iar pentru cel de-al doilea, dominarea lumii de către rasa ariană.
Literatura de specialitate cuprinde un mare număr de interpretări date termenului de strategie, neexistând până în prezent o definiţie universală, unanim acceptată. În continuare, vom prezenta câteva dintre cele mai reprezentative definiţii.
A. Chandler (1962) defineşte strategia ca fiind “determinarea pe termen lung a scopurilor şi obiectivelor unei întreprinderi, adoptarea cursului de acţiune şi alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor”.
I. Ansoff (1965) tratează strategia ca “axul comun al acţiunilor organizaţiilor şi produselor/pieţelor ce definesc natura esenţială a activităţilor economice pe care organizaţia le realizează sau prevede să o facă în viitor”. În viziunea sa, strategia cuprinde patru componente:
. • vectorul de creştere geografică, bazat pe cuplu produs/piaţă, care precizează orientarea şi mărimea activităţilor viitoare ale firmei;
. • avantajul competitiv, care se referă la câştigarea unei poziţii competitive mai puternice, prin identificarea proprietăţilor fiecărui cuplu produs/piaţă;
. • sinergia utilizării resurselor firmei;
. • flexibilitatea strategică, bazată pe resurse şi competenţe transmisibile de la un domeniu de activitate la altul.
. K. Andrews (1971) consideră strategia ca fiind “sistemul de scopuri şi obiective, de politici şi de planuri pentru atingerea acestor obiective, exprimate într-o manieră care să contribuie la definirea sectorului de activitate în care se află firma sau în care acceptă să intre, ca şi a tipului de firmă care doreşte să devină“.
. G. Hofer şi D. Schendel (1978) definesc strategia ca “structura fundamentală a repartizării resurselor prezente şi previzionate şi interacţiunea cu mediul care indică modul în care îşi va atinge obiectivele”
. B. Quinn (1980) defineşte strategia ca fiind “un model sau un plan care integrează într-un tot coerent scopurile majore ale organizaţiei, politicile şi programele sale”
. În prezent, termenul de strategie se utilizează cu semnificaţii diferite, în mai multe domenii de activitate:
- în domeniul militar, strategia este parte componentă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării şi desfăşurării războiului şi operaţiunilor militare;
- în domeniul teoriei jocurilor, strategia este un plan complet care specifică opţiunile pe care le are jucătorul în orice situaţie posibilă;
- în domeniul managementului, prin analogie, strategia evocă o stare de luptă, o confruntare între organizaţii (combatanţi) pe un teren reprezentat de piaţă. Concurenţa tot mai intensă care se manifestă în ultimii ani pe piaţa mondială a determinat managementul firmelor, în special al firmelor mari, să utilizeze strategii inspirate din modele militare de război.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Strategia de Dezvoltare a SC Agriam Invest SRL.doc