Geopolitica Germaniei

Geopolitica

Geopolitica germană, stimulând reacţia, a generat o dezbatere vie pe continent în

legătură cu noua disciplină şi, astfel, a contribuit implicit la clarificarea domeniului său de studiu.

Concepţia despre geopolitică

Concepţia despre geopolitică este, de fapt, “topită” în viziunea privitoare la principalele

probleme geopolitice: viziunea despre graniţe, despre raportul puteri continentale - puteri

oceanice, despre spaţiul vital etc. În tratarea acestor probleme putem identifica principalele

aliniamente ale abordării geopolitice propuse de Haushofer. Considerăm că este util să stăruim

puţin şi asupra viziunii autorului german despre geopolitică în calitatea sa de disciplină de studiu,

pentru că, în felul acesta, vom înţelege mai bine virtuţile geopoliticii, aşa cum erau ele înţelese

de Haushofer, raporturile sale cu decizia politică, contribuţia noii discipline la întemeierea

marilor orientări politice.

Rezultat al unei perioade de criză şi adânci frustrări, geopolitica s-a născut ca un tip de

protest; ea îşi propune explicit să îndrepte lucrurile, se doreşte o replică, o alternativă la ceea ce

se întâmplase până atunci. O replică preponderent continentală la construcţiile geopolitice de

până atunci.

Forţa geopoliticii provine din faptul că înlocuieşte pasiunea politică şi încearcă să se

bizuie pe conexiuni naturale, fondate pe elemente naturale, pe raporturi clare între regiuni şi

ţări. Cum spune autorul, Natura, în zadar neglijată şi umilită, îşi reia drepturile pe suprafaţa

pământului. Forţa şi perenitatea geopoliticii se asociază cu forţa elementelor naturale şi a

raporturilor care există şi vor exista atâta timp cât există chiar aceste elemente natural.

Dacă examinăm mai atent aserţiunile autorului, reiese limpede că, de fapt, el propune

un model de raţionalizare a politicii din perspectivă geografică. Nu discutăm acum dacă

argumentul geografic este suficient pentru a întemeia un asemenea demers. Faptul că, mai târziu,

autorul va recunoaşte că elementul geografic nu poate justifica decât 25 la sută din acţiunea

politică ni se pare edificator; celelalte trei sferturi trebuie explicate, consideră autorul german, ca

decurgând “din natura omului şi a rasei sale, din voinţa lui morală şi din contradicţia

conştientă, inevitabilă, dintre el şi mediul său” (citat în G. Heyden, “Critica geopoliticii

germane”, pag. 204). Important este să vedem la ce concluzii conduce o asemenea perspectivă.

Geopolitica propune şi operează în acest context cu o viziune planetară, o viziune care “să

cuprindă continente întregi”, urmărind cunoaşterea modurilor de viaţă ale altor popoare, mai ales ale celor oceanice, a “conexiunilor vitale ale omului de astăzi cu spaţiul de astăzi”.

Abordarea de tip geopolitic implică din acest punct de vedere două genuri de “studii

pregătitoare”.În primul rând, este vorba despre cunoaşterea trăsăturilor durabile, determinate de

poziţia geografică şi de particularităţile solului, “acele trăsături care caracterizează formarea,

menţinerea şi dispariţia puterilor”. În al doilea rând, geopolitica va reţine avertismentele pe care istoria le transmite privitoare la anumite fapte repetitive petrecute pe aceleaşi spaţii, la respectarea anumitor corelaţii (cum ar fi corelaţia “organică” între populaţie şi

teritoriu).

Geopolitica reprezintă un adversar neîmpăcat al ideologiilor care, potrivit lui Haushofer, constituie simple surogate complet inadecvate pentru a întemeia cu adevărat orientările politice.

Cum ar putea fi asimilate cerinţele evidenţiate de către geopolitică în conducerea statului?

În primul rând, prin efortul de a pune de acord actul politic cu instrumentarul ştiinţific

pe care cunoaşterea îl pune la îndemână. Actul politic se desfăşoară pe baze tradiţionale, este

exercitat de către oameni cu o pregătire depăşită, foarte puţin deschişi problemelor noi ale epocii

şi dinamismului ei, cerinţei din ce în ce mai importante de a prevedea evoluţia fenomenelor

politice. Din această perspectivă, Haushofer constată cu o anumită amărăciune decalajul existent

între SUA, Anglia şi Franţa, pe de o parte, şi Germania, pe de alta. În primele ţări, pregătirea

oamenilor politici şi a diplomaţilor se face în instituţii specializate, s-au creat catedre şi alte

structuri specializate pentru studierea fenomenului politic. În Germania, procesul de pregătire

este îndreptat cu faţa la trecut, are un conţinut preponderent lingvistic şi juridic, foarte puţin

deschis spre procesele economice şi sociologice ale epocii. “Din punct de vedere geopolitic ei

trăiesc cu mult în urma ritmului epocii lor” (K. Haushofer, “De la geopolitique”, pag. 98).

Urmarea acestui fapt este că puterile centrale ale Europei au intrat în marea criză a

primului război mondial “cu o necunoaştere cu adevărat înfricoşătoare a jocului real al forţelor;

probabil că numai Europa centrală a fost în întregime surprinsă de acest război mondial, în

timp ce peste tot s-a întrevăzut de la 1904 furtuna care se ridica la orizont”.

Autorul german impută conducătorilor puterilor centrale că au intrat în război “fără o viziune

geopolitică”. În acelaşi timp, consideră el, Franţa a ascultat de rezultatele propriilor specialişti,

cum ar fi Andre Cheradame, care a recomandat un întreg program de disoluţie a imperiului

austro-ungar, urmat de Franţa, întrucât slăbea centrul Europei şi crea o salbă de state care

separau Germania de Rusia.

Concomitent, oamenii politici trebuie să primească o pregătire în domeniul geopolitic,

întrucât puţini sunt cei care pricep aceste comandamente. Haushofer numeşte chiar în această

privinţă, din viaţa politică germană a timpului său, pe Rudolf Hess, pe ministrul de externe, Von

Neurath, “care înţelegeau întrucâtva ce era geopolitica”, adăugând că partidul la putere în cadrul

celui de-al treilea Reich “nu a făcut decât să se slujeacă de unele dintre formulele sale” (ale

geopoliticii n.n.), dar rău înţelese.

Friedrich Ratzel - întemeietorul de fapt al geopoliticii

Considerat întemeietorul de fapt al geopoliticii, Friedrich Ratzel a fost un remarcabil

om de ştiinţă.

În 1882 şi 1891, Ratzel publică primul şi, respectiv, al doilea volum din, poate, cea mai

importantă lucrare a sa, “Antropogeographie”, în care aşează noi fundamente geografiei umane.

În 1897 apare lucrarea “Politische Geographie”, un alt volum definitoriu pentru concepţia sa

despre rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state.

Spirit adânc, autorul german îşi dă seama de “moştenirea penibilă” pe care o prezenta

geografia la sfârşitul de secol, practic înecată într-un empirism fără orizont. De aceea, el încearcă

să sistematizeze acest imens material cules de-a lungul vremii. Perspectiva de sistematizare este

una geografică. Numai că Ratzel deschide cercetarea geografică spre fenomenul social şi statal,

fără de care demersul geografic nu ar avea sens; mai mult, autorul german încearcă o întemeiere

şi o explicare din perspectivă geografică a statului, a evoluţiei şi puterii sale. Astfel, el depăşeşte

graniţele geografiei politice şi face analiză geopolitică, fără însă a pronunţa acest nume.

Spaţiul – arealul de care are nevoie un popor

Autorul german formulează şi o serie de legi ale spaţiului şi aşezării în spaţiu. Cum avea

să sublinieze chiar Ratzel, aceste legi topesc în ele totalitatea principiilor privind creşterea

spaţială a statelor. Aceste legi sunt:

1. Spaţiul unui stat creşte odată cu creşterea culturii sale;

2. Creşterea spaţială a statelor însoţeşte alte manifestări ale dezvoltării lor, cum sunt

forţa ideilor, intensitatea comerţului, activitatea desfăşurată în diferite sfere;

3. Statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităţilor politice având o importanţă

mai redusă;

4. Frontiera constituie organul periferic al statului şi în această calitate serveşte drept

martor al creşterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum şi al schimbărilor survenite în

organismul său;

5. În creşterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului

fizic înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor şi râurilor, zone bogate în diferite

resurse;

6. Primul impuls de creştere teritorială este primit de statele subdezvoltate

(nedezvoltate) din exterior, de la civilizaţiile mai avansate;

7. Tendinţa generală de asimilare sau absorbţie a naţiunilor mai slabe se auto-întreţine

prin înglobarea de noi teritorii sau, după cum se exprimă autorul german, „istoria

mişcărilor de expansiune arată că foamea vine mâncând” (citat în R. Fifield şi E.

Pearcy, “Geopolitics in Principle and Practice”, pag. 10).