Prezenarea Băncii Române de Dezvoltare

1.1. Sectorul de activitate.Sistemul bancar românesc si reglementarile în domeniu.

A. Sistemul bancar înainte de anul 1990

Înfăptuirea complexului proces de transformare a întregii societăţi româneşti, urmare firească a unui nou început de epocă, marcat de momentul declanşării revoluţiei din Decembrie 1989, impune printre priorităţi şi o reconsiderare pe baze noi, democratice, a întregului sistem financiar-bancar. Urmare a unui intens proces de democratizare a activităţii economico-sociale, economia românească se găseşte la un moment de răscruce, acela al trecerii spre liberalizare, spre ceea ce generic numim economia de piaţă.

Căderea sistemului comunist la sfârşitul anului 1989 a marcat începutul reformei economice în România. Sectorul financiar a fost unul dintre primele sectoare care a beneficiat de un nou climat economic. Înainte de anul 1989, principalii participanţi şi singurii de altfel, din sectorul bancar românesc erau:

- BNR – care avea ca obiect de activitate şi activităţi bancare comerciale;

- Banca pentru Investiţii – care era implicată în finanţarea şi supervizarea investiţiilor din România;

- Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară – care finanţa şi superviza sectorul agricol;

- Banca Română – şi avea exclusivitate în încheierea de tranzacţii cu valute;

- Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) – singura entitate care oferea servicii financiare persoanelor fizice;

- Banca de Comerţ Exterior – care finanţa toate exporturile româneşti.

Sistemul era astfel structurat încât nu era posibilă nici o concurenţă între diferitele entităţi bancare, fiind patru entităţi specializate, pe un domeniu aparte, şi una care oferea servicii financiare populaţiei. BNR nu numai că emitea moneda naţională, dar oferea şi servicii comerciale societăţilor, care erau toate în proprietatea statului. BNR servea, în principal, mai mult ca organ de control al economiei şi de implementare a politicii care era atunci la putere în România, decât de exercitare a funcţiunilor uzuale ale unei bănci centrale.

În concluzie sistemul bancar românesc înainte de 1989 era un sistem bancar etatist, împărţit în sectoare de “muncă” bine determinate.

B. Sistemul bancar după anul 1990

1. Primii paşi spre un sistem bancar modern

Reforma sistemului bancar a început cu redefinirea rolului Băncii Naţionale a României. A fost înfiinţată Banca Comercială Română prin separarea activităţilor comerciale ale BNR, care şi-a păstrat doar rolul de bancă centrală. Monopolul de care se bucurase până atunci fiecare bancă în sfera sa de activitate a fost abolit, permitându-se băncilor să acţioneze ca bănci universale care să ofere servicii de plată şi credit, alături de operaţiuni în devize şi finanţări comerciale. Banca pentru Investiţii a fost denumită Banca Română pentru Dezvoltare (BRD), şi a început sa-şi extindă sfera de activitate şi în alte domenii decât cele legate de finanţarea proiectelor de investiţii. Banca Română de Comerţ Exterior (BANCOREX) a pierdut monopolul operaţiunilor în devize şi a încercat să îşi lărgească gama de servicii prin finanţarea propriei reţele de sucursale, pentru a-şi lărgi baza de clienţi. Această mişcare a fost în special necesară pentru că, spre deosebire de perioada dinainte de 1989, când toate exporturile şi importurile erau conduse de o manieră centralizată de către societăţi cu sediul în Bucureşti, după 1989 fiecare societate a început să importe şi să exporte pe cont propriu. Banca pentru Agricultură Si Industrie Alimentară a devenit Banca Agricolă, şi a început să ofere servicii şi societăţilor care nu operau în sectorul agricol.

2. Reforma legislativă

În 1991, au fost promulgate legea bancară şi legea privind statutul BNR. Acestea au intrat în vigoare în mai 1991, şi ele au condus la stabilirea unui sistem bancar pe două nivele. Conform noii legislaţii, BNR a fost desemnată “singurul emiţător de monedă” şi “singura autoritate responsabilă cu politica monetară şi de credite”. Noua legislaţie a conferit de asemenea BNR-ului autoritatea de a reglementa, supraveghea şi controla activitatea în sistemul bancar. În acelaşi timp, au fost înfiinţate bănci comerciale sub formă de societăţi pe acţiuni, în conformitate cu Legea Societăţilor Comerciale nr.31/1990 şi cu Legea Bancară nr.33/1991. La sfârşitul lui 1991, în România funcţionau patru bănci cu capital de stat, patru bănci cu capital privat şi cinci sucursale ale unor bănci străine. Casa de Economii şi Consemnaţiuni a continuat să ofere servicii comerciale bancare, fără a avea un rol bine definit. În ciuda intrării pe piaţă a unor bănci noi, cele patru bănci de stat au continuat în primii ani de reformă să domine sectorul bancar, făcând în special uz de reţeaua mare de clienţi şi sucursale. Totuşi, aceste bănci poate cu excepţia BRD, au purtat povara creditelor neperformante, moştenite de la regimul comunist.

La sfârşitul anului 1991, a fost înfiinţată Banc Post, o altă bancă de stat, ca rezultat al despărţirii serviciilor poştale de cele de telecomunicaţii din cadrul Regiei de Poştă şi Telecomunicaţii. Banc Post a devenit operaţională începând cu 1992, cu un capital social de numai 900 milioane lei, care a crescut la 8 miliarde lei la sfârşitul anului 1993. Clientela de bază a Banc Post era constituită din serviciile publice, respectiv Poşta Română, RomTelecom şi SNCFR, compania de căi ferate de stat, dar Banc Post şi-a dezvoltat în acelaşi timp şi serviciile către populaţie.

În 1992 a apărut Eximbank, al cărui obiectiv principal era promovarea prin punerea la dispoziţie de garanţii financiare, asigurarea şi reasigurarea creditelor de export. Treptat au apărut noi participanţi pe piaţă, inclusiv sucursale sau filiale ale unor bănci multinaţionale cum ar fi ABN AMRO, Citibank, ING Bank, United Guaranty, care au adus o nouă expertiză pe piaţa românească în formare. Cu toate acestea, în 1998, cele mai mari patru bănci, şi anume Banca Agricolă, Banca Comercială Română, Bancorex şi BRD controlau încă 62% din totalul activelor din sistemul bancar.