Structura Personalității Umane

Majoritatea psihologilor consideră indivizii umani ca fiind aproape identici la naştere şi au potenţialul de a se dezvolta similar. Astfel, pe parcursul dezvoltării, fiecare individ obţine variate experienţe şi primeşte un tratament diferit de la ceilalţi. În timp, aceste experienţe se acumulează rezultând indivizi unici, fiecare cu structuri tipice de comportament (Birch, 2000).

Personalitatea umană reprezintă obiectul de studiu al mai multor discipline şi anume: psihologia, antropologia, sociologia, dreptul.

Prin aprofundarea conţinutului şi semnificaţiilor noţiunilor de: individ, individualitate, esenţă umană, natură umană, persoană, condiţie umană, vom putea dezvălui structura şi dinamica personalităţii, în contextul şi din perspectiva înţelegerii fiinţei umane în totalitatea laturilor şi aspectelor sale (Cristea, 1994).

Noţiunea de individ constituie acea totalitate a elementelor şi însuşirilor fizice, biochimice, biologice şi psihofiziologice-înnăscute sau dobândite care se integrează într-un sistem pe baza mecanismului adaptării la mediu.

Constituind unitatea integrativă indivizibilă rezultată în virtutea procesului vieţii şi acţiunii legilor evoluţiei biologice, termenul individ se aplică tuturor organismelor vii. Fiind o entitate biologică şi o unitate structural şi funcţional indivizibilă, omul este, primordial, un individ.

Persoana este legată de manifestarea actuală a omului într-o situaţie socială dată, manifestare care se subordonează unui anumit rol (Golu, 2005).

Persoana umană nu este numai o realitate complexă, în continuă devenire, ci şi una diferită, atât pe plan temporal cât şi pe plan spaţial.

Persoana umană semnifică ceva profund, ea este o realitate vie, în neostoită manifestare, care întotdeauna vrea ceva şi nu are astâmpăr decât atunci când ajunge la ceea ce vrea. (Mărgineanu,1999).

Noţiunea de personalitate constituie în esenţa sa, individualitatea umană ca parte a unui ansamblu unitar, structurat ierarhic, al trăsăturilor şi manifestărilor psihocomportamentale, persoana umană considerată în contextul social în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea, estimată după anumite criterii valorice.

În psihologie s-au impus, cu deosebire, două accepţiuni a noţiunii de personalitate: una referitoare la persoana concretă care îndeplineşte un rol, o activitate socială şi alta de persoană valoroasă care prin calităţile şi acţiunile sale influenţează, în sens pozitiv, desfăşurarea vieţii sociale.

Noţiunile ca persoană şi personalitate ncludeau, în accepţiunile lor iniţiale, sensurile de individualitate şi valoare socială a omului. Particularităţile şi trăsăturile psihice individuale ale persoanei conferă acesteia, prin modul lor de structurare, de diferenţiere şi integare într-o formulă unică, o anumită valoare. De aceea personalitatea constituie o organizare superioară a caracteristicilor persoanei.

Etimologic, termenul de personalitate provine de la cuvântul latinesc persona care denotă masca folosită de actor în teatrul antic. Treptat, sensul termenului s-a întregit, conferinduise o funcţie designativă nouă, aceea de a reprezenta şi actorul din spatele măştii. Astfel, persoana a ajuns să exprime reunirea trăsăturilor psihomorale interne şi psihofizice externe. Termenul a fost apoi asociat şi cu aspecte diferenţiale, folosindu – se pentru a desemna un om important (personaj, paroh) (Golu, 2005).

Complexitatea semantică a conceptului de personalitate determină rezistenţa sa la încadrarea într-o definiţie strictă. Utilizarea termenului de personalitate în aria ştiinţifică ridică foarte multe probleme, astfel încât “istoria psihologiei se confruntă, în anumite limite, cu istoria încercărilor de a răspunde la întrebarea ce este personalitatea”.

Indiferent de modalitatea de abordare, toate poziţiile teoretice privind personalitatea converg către aceeaşi idee: a explica personalitatea înseamnă a descoperii cauzele comportamentului, ca expresie a acestuia. (Macsinga, 2000).

Personalitatea cuprinde şi reprezintă în sine şi o parte a lumii, iar lumea cuprinde o parte a personalităţii. În orice relaţie situaţional-concretă, personalitatea, deşi se prezintă şi se manifestă ca un sistem integrat unitar, nu-şi dezvăluie decât anumite laturi, anumite particularităţi (Golu,1993).