Învățături Morale în Epistolele Pauline

Introducere

A vorbi despre învăţătura lui Hristos ca normă de viaţă şi model de comportament, înseamnă de fapt a vorbi despre iubirea slujitoare, despre necesitatea de a iubi atât pe Dumnezeu, cât şi pe aproapele. Ea a fost prea explicit afirmată ca să mai poată fi vreodată contestată.

In epoca noastra teologia a devenit un subiect academic şi nu un mod de viaţă autentic creştină. Mântuitorul Hristos nu a împărţit norme de drept, ci adevăruri de credinţă, pline de puterea Duhului Sfânt. Iar roadele Duhului Sfânt ştim cu toţii care sunt (Galateni 5, 22). Din păcate aceste roade întârzie să apară, locul lor fiind luat de „roadele“ celuilalt duh – duhul întunericului: mândria, desfrânarea, neascultarea, iubirea de arginţi, nepăsarea, invidia, ura şi câte altele Şi precum păcatul este o realitate morală, el nu poate fi depăşit decât tot de o realitate morală.!

Oamenii de azi sunt sătui de discursuri (dar şi de ironii); ei sunt însetaţi de autenticitate. Este zadarnic să le vorbeşti de comuniune dacă nu li se poate arăta – „vino şi vezi“ – un loc unde se făureşte comuniunea. Un loc unde fiecare este primit aşa cum este fără a fi judecat, unde nu se cere un paşaport dogmatic, fără a ascunde totuşi faptul că aici toţi se adună în jurul lui Hristos şi că un drum – El a zis «Eu sunt Calea» – începe de aici, pentru cei care vor.

Sf. Ap. Pavel acest lucru l-a dorit, să descopere normele morale şi nu numai, contemporanilor săi prin epistolele sale, vorbindu-şi sieşi mai întâi şi apoi lor, negândind niciodată că învăţătura sa va rămâne peste veacuri sămânţa cea bună pe care Hristos, Vistiernicul Cel Înţelept, o va păstra şi ne-o va dărui, pentru ca noi să o semănăm prin cuvânt şi faptă, în sufletele noastre, în sufletele contemporanilor, dar şi ale urmaşilor noştri, împlinind cuvântul care zice:„În dar aţi primit, în dar să daţi! ” (Matei 10, 8)

Aşadar, el a lăsat Bisericii cele 14 Epistole care nu sunt texte misionare în sens strict, ci corespondenţa pastorală a autorului care răspundea la problemele pastorale particulare ale unei comunităţi creştine. Cu toate acestea, această corespondenţă are un caracter public şi universal, majoritatea epistolelor fiind scrise în perioada lucrării misionare cele mai dinamice a Apostolului.

Iubirea in epistolele Sfantului Apostol Pavel

Învăţăturile morale în epistolele pauline caută încă o dată să arate grija deosebită pe care învăţătura creştină a avut-o dintotdeauna faţă de motivele care provoacă moartea spirituală şi morală a omenirii, robită parcă de păcatul neascultării şi de consecinţele acestuia. Neobosit în misiunea sa, Sfântul Apostol Pavel a luptat până la sânge pentru a nu lăsa ca păcatul, sub orice formă ar fi fost el, să pună stăpânire pe sufletul omului şi să devină rob al trupului.

E cunoscut de toţi faptul că fiii acestui veac vor să înţeleagă totul. Şi cu atât mai mult generaţia tânără care, şi-a asumat curiozitatea până în pragul nebuniei. Însă a te face înţeles iureşului înfocat al tinereţii, nu e la îndemâna oricui. Dacă nu ţi-ai iubit tinereţea, dacă nu ţi-ai iubit idealurile din vremea ei şi dacă nu-ţi iubeşti semenul contemporan, aşa cum este, indiferent cât de nebun ţi se pare în aspiraţiile sale, n-ai să te faci înţeles lui. Dar nu afişată numai pe hârtie această iubire! Iar Sfântul Apostol Pavel a înţeles cel mai bine aceasta, în urma epistolelor trimise mergând el însuşi în mijlocul celor care se confruntau cu fel şi fel de ispite şi păcate, încercând să-i ajute, să-i ridice din nou la o viaţă morală, la o viaţă plăcuta lui Hristos.

Dacă vrem să ne înţeleagă, trebuie mai întâi să-i înţelegem noi cu toată mentalitatea, ideologia şi psihologia lor, iar adevărurile eterne ale dragostei să le înfăţişăm în lumina marilor probleme de gândire ale vremii şi ale adevărurilor pedagogico-educaţionale ale timpului nostru, aşa cum Apostolul neamurilor le-a privit raportat la problemele şi necesităţile timpului său.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „ Acela care ucide (sau forţează) un eretic comite un păcat de neiertat“. Astfel că totul trebuie să nu vină din constrângere, ci din iubire, din liberă voinţă.

Orice om îşi iubeşte nebuniile lui, chiar dacă ele sunt de legat. Cu atât mai mult, nu putem interzice noi semenului contemporan să le dispreţuiască de dragul nostru. Noi să iubim „acest BUN nebun“ nu atât pentru nebuniile lui, cât pentru „nebunia“ dragostei lui Hristos faţă de el, faţă de noi. Să vadă el, să simtă el, să se încredinţeze el că dragostea noastră nebună îl vrea şi-l aşteaptă pe el, numai pe el. Şi-atunci nebunia lui îi va fi pricină de înţelepciune, văzându-mă pe mine că, înţelept fiind, îl îngădui bucuros pe cel nebun (II Corinteni 11, 19). Să ne iubim aproapele şi să lăsăm totul pe seama dragostei, deoarece „s-a dovedit că raţiunile inimii sunt uneori mai profunde decât ale minţii“