Judecata Particulară

ARGUMENT

Ca fiinţă personală, întrebătoare şi responsabilă, omul a încercat întotdeauna să găsească un răspuns la întrebările legate de viaţă şi de moarte. Conştient de taina existenţei sale – că are un început şi că va avea un sfârşit – dincolo de acestă realitate văzută, omul nu ştie încotro se îndreaptă şi ce îl aşteaptă dincolo de trecerea acestei vieţi.

Pentru că nu poate da un răspuns satisfăcător sensului existenţei sale – de aici şi de dincolo de mormânt – pentru om, moartea rămâne taina cea mai provocatoare dar şi cea mai cutremurătoare, mai ales pentru perspectiva care îi urmează: judecata pentru modul cum şi-a folosit timpul acestei vieţi în vederea mântuirii.

Fiind puntea de trecere spre veşnicie, considerăm că este important şi necesar a fi studiată tema morţii şi a judecăţii, întrucât adevărul despre ea îl deţine doar Biserica prin Revelaţia dumnezeiască şi prin descoperirile făcute Sfinţilor Părinţi (pe baza cărora s-a şi realizat lucrarea de faţă).

Am ales această temă pentru că este o temă existenţială, care pune problema rostului vieţii noastre şi a ceea ce ne aşteaptă dincolo de moarte – iar o dezbatere a ei nu poate fi decât un plus de folos pentru viaţa oricărui creştin ortodox.

Nădăjduim ca acest subiect să problematizeze încă o dată conştiinţa omului modern, refractar sau reţinut faţă de fenomenul morţii (şi a ceea ce îi urmează acesteia), care înspăimântă sau nu convine, adeseori refuzând a ne însuşi această realitate, care însă rămâne de neocolit şi pe care o vom experia cu toţii.

CAPITOLUL I

CONCEPŢIA DESPRE MOARTE ÎN CREŞTINISM

1. Consecinţa morţii: neascultarea edenică

Creat de Dumnezeu „după chipul şi asemănarea” Sa (Fac. 1, 26), omul a fost rânduit spre nemurire, într-o înveşnicire a comuniunii de iubire cu Creatorul său. Aşezat stăpân peste întregul pământ, cu plenitudinea darurilor produse pentru el, acesta avea menirea de a creşte şi a se perfecţiona în starea de bine a comuniunii cu Dumnezeu, până la a se desăvârşi în ea. Nu se ştie cât a durat această stare, însă din precipitarea evenimentelor relatate în Geneză (primele capitole) se constată că omul nu a ajuns să se consolideze în ascultarea de Dumnezeu şi să progreseze în cunoaşterea Lui.

Primul om, Adam, a fost creat de Dumnezeu nemuritor în chip virtual, putând să nu moară (non posse mori) . Alegerea între cele două coordonate ale existenţei depindea de libera voinţă.

Mijlocul de perfectare, care aducea nemurirea după trup – atât a primei perechi de oameni cât şi a urmaşilor lor – a fost ascultarea poruncii date de Dumnezeu în Eden: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, cu moarte vei muri” (Fac. 2, 17). Călcarea acestei porunci le aducea moartea trupească inevitabilă şi totală. Ştiind acest lucru (Fac. 3, 2-3), dar seduşi de ispita celui rău, primii oameni au încălcat porunca divină mâncând din pomul oprit, rupându-se astfel interior de Dumnezeu, din dialogul pozitiv cu El. Săvârşind astfel păcatul neascultării, ei au primit pedeapsa morţii trupului.

Nemurirea trupească, dată ca potenţă omului în starea primordială, n-a putut să se actualizeze din pricina păcatului prin care omul nu numai că a murit sufleteşte, dar a devenit şi muritor trupeşte, supus legii naturale de descompunere. Având legătură cu păcatul universal, ea a devenit soarta fiecărui om.

Astfel, moartea apare ca o consecinţă directă a căderii în neascultare a primei perechi de oameni: este pedeapsa sau plata păcatului. Acest adevăr este exprimat atât în Sfânta Scriptură (Fac. 2, 17; Fac. 3, 3; Rom., 6, 23; Rom. 5, 12), cât şi de Sfinţii Părinţi.

Sfântul Ambrozie arată că omul însuşi a fost cauza morţii sale: „Cauza morţii a fost neascultarea. Deci omul însuşi este vina morţii sale şi nu trebuie să o impute lui Dumnezeu”. Aceeaşi idee o exprimă şi Sfântul Macarie cel Mare: „Prin cădere, atât trupul cât şi sufletul omului au fost modificate. În sens strict, căderea a fost echivalentă cu moartea”. Acelaşi lucru îl afirmă şi Sfântul Chiril al Alexandriei: „Protopărintele Adam şi-a ales prin neascultările de la început blestemul atotpreacuvenit” .