Pastora în mediul rural

Demnitatea, vrednicia şi însemnătatea misiunii preoţeşti reiese din însăşi originea şi instituirea ei, din esenţa şi scopul ei. De origine divina, prin instituirea ei, de esenţă supranaturală prin harul divin care stă la temelia ei, cerească prin scopul ei final, care este mântuirea sufletelor, preoţia nu constituie o simplă funcţie, o carieră, ca toate celelalte ocupaţii sau îndeletniciri lumeşti, puse în serviciul societăţii umane, ci o misiune, un apostolat, o slujire: slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor, sau mai bine zis, slujirea lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor. Prin aceasta, ea se situează deasupra oricărei profesiuni, întrece în valoare, în demnitate şi în însemnătate toate îndeletnicirile, rangurile şi titlurile de nobleţe, toate dregătoriile omeneşti.

Este în ea ceva din frumuseţea şi jertfelnicia carierei de profesor educator şi pedagog, care are misiunea de a lumina mintea tinerilor şi făuri din sufletele lor personalităţi umane, pregătind astfel drumul generaţiilor viitoare; are ceva şi din nobleţea profesiunii de medic, menită să aline suferinţele şi bolile oamenilor; are ceva şi din demnitatea carierei de magistrat sau judecător, atunci când aceasta este pusă în serviciul justiţiei sociale, obiective şi imparţiale.

Dar misiunea preoţească se deosebeşte de toate acestea prin superioritatea obiectului şi a scopului ei şi este mai mult decât toate laolaltă. Căci preotul are în grija sa nu numai copii şi tineri, ca profesorul sau pedagogul, ci oameni de toate vârstele, din toate stările sociale şi din diferite grade de cultură; el e chemat să trateze şi să tămăduiască nu bolile trupului muritor, ca medicii, ci pe acelea ale sufletului, care e nemuritor şi mult mai de preţ decât trupul; el nu este numai judecătorul turmei sale duhovniceşti, ci şi capul sau conducătorul ei, sfătuitorul şi povăţuitorul, mângâietorul şi ocrotitorul, păstorul şi părintele, mesager şi vestitor al voii lui Dumnezeu în lume, transmiţător al harului divin, preotul întrece pe toţi ceilalţi factori sociali prin vrednicia şi nobleţea misiunii sale.

Oricât de mare ar fi înţelepciunea, puterea sau bogăţia altora, oricât de înaltă ar fi treapta socială pe care stau alţii ori funcţia pe care o deţin în lume, nici unul dintre slujitorii societăţii omeneşti nu se poate compara în vrednicie cu cel mai umil preot de sat, care poate mai mult decât toţi ceilalţi oameni: poate să liturghisească cu îngerii înaintea lui Dumnezeu, să sfinţească viaţa oamenilor, să lege şi să dezlege păcatele lor, să le încuie sau să le descuie porţile Împărăţiei Cerurilor. „Dacă ai putea să te gândeşti ce lucru mare este ca, om fiind „şi îmbrăcat în trup şi sânge, să te poţi apropia de fericita şi nemuritoarea fire a Dumnezeirii, atunci ai putea înţelege mai bine cu câtă cinste a învrednicit pe preoţi, Harul Sfântului Duh", zice Sfântul loan Gură de Aur.

Demnitatea şi înălţimea misiunii preoţeşti devine şi mai evidentă dacă avem în vedere mai ales preţul şi valoarea sufletului omenesc. Preotul este, în primul rând, păstor de suflete. Or, nimic în lume nu egalează preţul şi valoarea sufletului celui mai umil dintre oameni. Căci, precum spune Mântuitorul, „ce ar folosi omul de ar dobândi lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său" (Matei XVI, 26). Preoţia, pastoraţia creştină este grija pentru sufletele oamenilor, pentru tot ceea ce este mai de preţ, mai etern şi mai de valoare în fiinţa noastră. Şi, cu cât sufletul este mai presus decât trupul, cu atât este preoţia mai presus de toate celelalte funcţiuni, cariere sau îndeletniciri sociale, care se preocupă, exclusiv sau cu precădere, de trupul omului şi de trebuinţele sale materiale, terestre, trecătoare. Conducerea sufletelor pe calea desăvârşirii morale, a virtuţilor şi aprecierii neîncetate de Dumnezeu şi de cer este obiectul preocupării preotului, ţelul misiunii sale. „Păstorii sufletelor — spune Sfântul Grigorie de Nazianz - se ocupă de suflet care este de la Dumnezeu şi deci dumnezeiesc, este părtaş al nobleţei celei de sus, către care şi tinde, chiar dacă este înjugat cu un trup rău"

Aceasta făcea şi pe Sfântul loan Gură de Aur să spună că dregătoria preoţească este mai presus decât cea a conducătorilor de popoare După el, mai puţin preţuieşte în faţa lui Dumnezeu un rege sau un împărat decât ultimul dintre preoţi. Şi pe drept cuvânt; căci conducătorii politici ai popoarelor răspund în faţa judecăţii istoriei omenirii pentru răul sau binele pe care 1-au făcut popoarelor lor în această şi care s-a răsfrânt numai asupra destinului lor terestru; preotul are însă în mâinile sale destinul pentru eternitate al păstoriţilor lui, fericirea sau osânda lor şi a lui în viaţa de dincolo.

De aceea, nici un alt factor de conducere sau de răspundere în viaţa socială nu are atâta autoritate, atâta influenţă asupra oamenilor şi atâta intimitate cu viaţa lor sufletească, ca preotul. La cine apelează mai mult şi mai des credincioşii unei parohii decât la preot? Unde pot găsi ei totdeauna un cuvânt cald de mângâiere, de îmbărbătare şi de întărire la vreme de necaz şi suferinţe, un ajutor la nevoie, decât la preot? Pe cine ascultă ei mai cu încredere decât pe preotul lor? Cui îşi destăinuiesc ei mai cu încredere tainele inimii, intimităţile, păcatele, căderile şi năzuinţele lor decât duhovnicului lor?

Înalta vrednicie şi sfinţenia misiunii preoţeşti reiese mai ales din latura ei sacramentală sau sfinţitoare. In calitatea lui de mijlocitor între oameni şi Dumnezeu, preotul aduce, pe de o parte, cuvenitul prinos de închinare din partea Bisericii sau a