Virtuțile Cardinale

I. VIRTUŢILE CREŞTINE ÎN GENERAL

Viaţa duhovnicească a creştinului este o permanentă încordare şi luptă de eliberare deplină de păcat şi de efectele sale, şi de dobândire şi lucrare tot mai deplină a virtuţilor creştine, căi spre desăvârşire.

În timp ce patimile reprezintă o deformare a firii şi o deturnare a vieţii de la adevărata sa finalitate, o degradare a chipului lui Dumnezeu din om şi o vieţuire în registrul inferior şi tenebros al existenţei, virtuţile creştine şi viaţa virtuoasă constituie adevărata vocaţie a omului, capabilă să îi aducă acestuia adevărata bucurie şi fericire, cea izvorâtă din trăirea tot mai aproape de Izvorul vieţii şi al fericirii - Dumnezeu-Iubire. Prin voia sa liberă, cu care a fost înzestrat de la creaţie, omul se află şi este liber să aleagă între a deveni „rob patimilor“ şi a nu se pleca lor; are puterea de a alege între păcat şi virtute, aceasta din urmă fiind singura în stare să-i dăruiască omului „cununa nemuririi“.

Părinţii duhovniceşti ai Răsăritului ortodox subliniază permanent ideea că, în timp ce patimile sunt contrare firii şi lucrează silnic la distrugerea acesteia, virtuţile reprezintă un dar creatural, sunt fireşti, au fost zidite împreună cu firea oamenilor. Ele constituie vocaţia esenţială a omului, de a se asemăna tot mai mult, până la unirea îndumnezeitoare, cu Părintele său ceresc, iar aceasta nu se poate realiza decât prin dobândirea şi lucrarea virtuţilor.

Spre deosebire de patimi, care nu au fiinţă sau ipostas, ci sunt întuneric şi boală şi nu aparţin în mod firesc omului, ci se infiltrează în firea lui, căutând să o surpe, virtuţile îi aparţin acestuia în mod firesc. Ele au fost date de Dumnezeu firii omeneşti, prin însuşi actul creării ei. Îndată ce a făcut Dumnezeu pe om, ne spune Ava Dorotei, „a semănat în el virtuţile, precum zice: «Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră» (Facere 1,26). A zis «după chipul», pentru că Dumnezeu a făcut sufletul nestricăcios şi liber; şi a mai zis «după asemănarea», adică după virtute”.

O învăţătură constantă a spiritualităţii ortodoxe, începând mai ales de la Sfântul Marcu Ascetul, este aceea că Domnul, Izvorul a tot binele şi al tuturor virtuţilor, Se află, din clipa Botezului, „în noi în chip ascuns, însă nu ni Se face văzut decât atunci când, după ce vom fi străbătut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfă Arhiereului Hristos, gândurile cele sănătoase ale firii noastre, nu pe cele muşcate de fiare”. Prin urmare, „Domnul e ascuns în poruncile Sale. şi cei ce-L caută pe El, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor”.

Poruncile şi virtuţile sunt „leacuri curăţitoare ale stării noastre pătimaşe“. Dacă patimile sunt boli ale sufletului, ce atentează la viaţa omului, şubrezindu-i trupul şi omorându-I sufletul, boli ce se încuibează în inima omului oarecum din afară şi datorită lipsei lui de trezvie, virtuţile sunt starea firească de sănătate a sufletului. În timp ce patimile sunt nişte „accidente“ şi adaosuri reproşabile firii omeneşti, virtutea se află în suflet, în chip firesc.

Prin păcat şi patimi, omul dobândeşte o deprindere străină şi contrară firii, se află în stare de boală şi robie sufletească. Prin virtute, însă, „primim deprinderea noastră proprie, sau ne reîntoarcem la sănătatea noastră, ca de la o orbire oarecare, la lumina proprie, sau ca de la o boală oarecare, la sănătatea noastră după fire”. Lipsa virtuţilor este, din acest motiv, „maica morţii” , pe când prezenţa lor naşte nemurirea.

Fiecare patimă are o virtute contrară, pe care omul trebuie să o descopere şi să o lucreze până la desăvârşire. Înaintarea în lucrarea acesteia înseamnă în acelaşi timp, distrugerea patimii contrare. Lupta împotriva patimilor, pentru dobândirea şi practicarea virtuţilor aduce în sufletul celui duhovnicesc adevărata fericire, întrucât „virtutea este cu mult mai vrednică de cinste decât bogăţia”.

Virtuţile sunt – potrivit Sfântului Petru Damaschinul – lumina şi soarele sufletului, „si precum soarele, călătorind de fiecare dată de la răsărit până la apus dă o zi, iar lipsind el, se face noapte, aşa şi fiecare virtute pe care o săvârşeşte omul luminează sufletul, iar ascunzându-se ea, se face patimă şi întuneric, până ce agoniseşte omul iarăşi virtutea şi prin aceasta vine lumina”.

Virtuţile creştine reprezintă calea şi „scara cea mică şi scurtă“ spre Împărăţia cerească. Ele sunt asemenea unei scări spre cer, pe care urcă şi coboară îngerii, susţinându-i şi ajutându-i pe ostenitori în acest urcuş duhovnicesc. La capătul de sus al acestei scări a desăvârşirii se află Însuşi Dumnezeu, Cel ce aşteaptă de la început hotărârea noastră de a porni pe această scară nevăzută şi aducătoare de fericire adevărată; Care pe cei ce au pornit cu dragoste şi râvnă îi susţine în eforturile lor, întinzându-le „mâna puterii Sale de sus”, iar odată ajunşi la capătul ei, le dă răsplata pentru ostenelile lor – unirea îndumnezeitoare.

În această lume şi în această viaţă, omul se află, din punct de vedere duhovnicesc, la mijloc între două căi, care, pe măsură ce pornim pe una sau alta dintre ele - se lărgeşte: calea binelui şi calea răului. Sfântul Petru Damaschinul consideră că „fiecare stă la mijlocul acestor două căi, adică a dreptăţii şi a păcatului; şi-şi alege pe care o vrea şi pe aceasta înaintează”. Alegerea căii celei bune este o dovadă de discernământ duhovnicesc, deoarece „patimile stau lângă virtuţi şi locuiesc uşă lângă uşă” , sau, cum spune Talasie Libianul „păcatele stau alăturea de virtuţi şi de aceea cei răi iau virtuţile drept păcate”.

Un monah precum Sfântul Antonie cel Mare ne încredinţează de accesibilitatea lucrării de dobândire şi de practicare a virtuţilor, de către fiecare creştin, spunând: „Să nu zică cineva că este cu neputinţă omului să ajungă la viaţa cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este uşor, cu toate că nici cei ce au dobândit-o nu sunt pe deplin lămuriţi asupra acestui lucru”. Însă de aceasta se împărtăşesc doar cei „cu mintea iubitoare de Dumnezeu”.

Sfântul Ioan Scărarul exprimă acelaşi lucru, sfătuind: „Nimeni să nu dea vina pe neputinţa sa pentru neîmplinirea poruncilor evanghelice. Căci sunt sufletele - spune el - care au făcut şi ceea ce e mai presus de poruncă”.