Păcatul desfrânării din perspectiva teologiei morale

Introducere

Desfranarea face parte din cele 7 pacate capitale. Pacatele capitale sunt o serie de fapte care se opun virtutilor cardinale, asa cum pacatele impotriva Duhului Sfant se opun virtutilor teologice. Denumirea de „capitale” nu exprima gravitatea lor, pentru ca, in cazuri concrete, ele pot fi si pacate usoare, ci faptul ca aceste pacate sunt izvorul sau radacinile din care ies alte multe pacate. Ele sunt mai degraba inclinari stabile, vicii, patimi,decat acte pacatoase.

Sfantul Ioan Damaschin numara in lucrarea sa Despre cele opt spirite ale rautatii - opt pacate capitale. Sfantul Grigorie cel Mare numara numai sapte, numar ce s-a adoptat atat de Biserica Ortodoxa, cat si de Biserica Romano-Catolica. Ele isi au izvorul imediat in stricaciunea firii omenesti, sau in pofta cea nemasurata, in egoismul nedisciplinat.

Aceste pacate se numesc capitale pentru ca ele constau din deprinderi rele, care dau nastere la alte pacate, asa cum virtutile cardinale nasc alte virtuti, si pentru ca reprezinta directiile principale ale vietii pacatoase. Acestea sunt : mandria, avaritia, desfranarea, invidia, lacomia, mania, si trandavia.

Desfranarea

- Etimologie

Dupa cum arata chiar si numele, desfraul sau desfranarea inseamna o pierdere a fraului, a stapanirii de sine in desfasurarea vietii. Daca celelalte forme instinctive intretin si protejeaza viata, instinctul de reproducere are viata in sine si o transmite mai departe. De aceea, impulsul care il sustine nu este doar hedone, ci si eros, indicand o angajare integrala a sufletului omenesc, ca libertate, constiinta si afectiune .

Notiunea are un caracter larg, pentru ca orice pierdere a masurii este desfranare. Daca ne referim la comportamentul instinctului de reproducere, notiunea ar primi o distinctie mai precisa daca am numi-o adulter (in limbaj popular curvie). In limbajul lui Evagrie care l-a socotit ca pacat capital, de moarte i se spune: À¿Á½µ¯±, indicand atat prostitutia sacra, cat si pierderea fraului si a conduitei cuvenite in exercitarea instinctului sexual; iar Sfantul Ioan Casian ii transmite spiritualitatii apusene numele de luxuria, indicand excesul, abundenta seminala si risipirea ei necontrolata.

Oricum, pacatul desfranarii reprezinta o maladie a spiritului, deoarece lezeaza si denatureaza buna functionalitate a instinctului de reproducere, atragand dupa sine atat o dezordine sociala, cat si una referitoare la natura umana. Luat din limba latina, cuvantul sex inseamna sase, indicand porunca a sasea din Decalog, prin care se interzice desfranarea (dupa numerotarea facuta de Biserica Romano-Catolica).

- Cauze

Dintre cauzele generale ale desfranarii, Parintii filocalici insista asupra a doua: lacomia pantecelui si trandavia sau lenea. Dupa o masa bogata prin cantitatea mancarurilor si a bauturilor, se naste imboldul spre odihna, lene si curvie. Si cu cat sunt mai variate si fine bucatele, cu atat si poftele si placerile imaginate sunt mai rafinate. De aceea, lupta impotriva desfranarii de aici trebuie inceputa, de la infranarea trupului de la mancare, bautura si trandavie, patimi care aduc in suflet ganduri de desfranare.

Provocata, deci, de lacomia pantecelui si de lene, desfranarea naste, la randul ei, patimile consecutive, pentru ca, pacatele trupesti se afla legate ca intr-un lant, astfel incat o veriga conduce spre cea urmatoare, adica preaplinul uneia o naste pe cealalta; suprasatisfacerea uneia o declanseaza pe cealalta, pastrand insa aceeasi legatura, poate chiar mai stransa cu pacatele anterioare, dupa cum o mama, nascand copii, ii creste si ii ingrijeste, iar acestia la randul lor o iubesc si o asculta.

Atunci cand este vorba de patimi, izvorul lor il constituie filavtia sau iubirea patimasa de sine, dorinta de a stoarce de pe urma tuturor si de la toate, placeri doar pentru sine. In orice patima si, in mod deosebit in patima desfranarii, se manifesta violent egoismul sau egocentrismul patimasului. Placerea nu-i apartine decat lui, i se cuvine numai lui. Restul lumii si semenii nu sunt altceva decat niste obiecte sau izvoare ale placerii lui. Toate acestea trebuie sa-si adapteze lucrarile lor specifice scopului acestuia – provocarea si intensificarea placerii personale.

Egoismul manifestat in pacatul desfranarii, atitudinea egoista a celui ce savarseste acest pacat, il restrang si il inchid pe acesta in sinea sa pacatoasa, il limiteaza la un trup, purtat de enrgii si puteri bolnave, de instincte si pasiuni grosiere. Un astfel de pacatos traieste viata si placerea la nivelul ei cel mai de jos – material.