Extinderea zonei euro - pericole și precondiții

Capitolul I: Moneda EURO

Angajamentul Uniunii Europene, prin adoptarea Tratatului de la Maastricht, de a realiza o adevarată Piaţă Internă şi Unică a atras şi necesitatea creării unei Monede Unice. Crearea EURO a trasat noi coordonate în lumea pieţelor financiare şi valutare având un impact puternic în toate domeniile şi asupra necesităţii de stabilitate şi echilibru.

În scopul realizării acestui proces de stabilitate economică şi monetară a fost necesară apariţia unei Uniuni Economice şi Monetare, ce îşi găseşte justificarea în necesitatea îmbunătăţirii programului vizând realizarea unei mari pieţe unice în spaţiul european şi care viza: libera circulaţie a bunurilor, a serviciilor, a persoanelor şi îndeosebi a capitalurilor.

Euro este moneda unică adoptată de 16 state membre ale Uniunii Europene: (Austria, Belgia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Cipru, Malta şi Slovacia) care, împreună, formează zona euro. Introducerea monedei euro în 1999 a reprezentat un pas important pentru integrarea europeană. A fost,de altfel şi unul dintre succesele sale majore: aproximativ 329 milioane de cetăţeni europeni folosesc moneda unică şi se bucură de avantaje care se vor extinde pe măsură ce şi alte ţări vor adopta moneda euro

Moneda unică a fost introdusă în 3 etape distincte, astfel :

- în prima etapă au fost stabilite ţările ce îndeplinesc criteriile de convergenţă, iar de la 1 iunie 1998, o dată cu apariţia Băncii Centrale Europene, sistemele legale naţionale au fost adaptate pentru a permite circulaţia noii monede şi s-au pregătit din punct de vedere tehnic primele emisiuni de bancnote şi monede euro;

- în cea de-a doua etapă s-au stabilit raporturile dintre monedele naţionale ale ţărilor din zona euro şi moneda unică europeană, euro existând doar ca moneda de cont;

- ultima etapă a presupus apariţia bancnotelor şi a monedelor euro, precum şi dispariţia banilor naţionali conform unui calendar prestabilit.

În momentul lansării, la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială pentru 11 state membre, înlocuind, în două etape, vechile monede naţionale, precum marca germană şi francul francez. La început, euro a fost introdus ca monedă virtuală pentru efectuarea de operaţiuni de plată care nu implicau bancnote şi monede, precum şi în scopuri contabile, în timp ce vechile monede, considerate subunităţi ale euro, continuau să fie folosite pentru efectuarea de plăţi în numerar. Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub formă de bancnote şi monede.

Cu toate acestea, euro nu este moneda tuturor statelor membre. Două ţări (Danemarca şi Regatul Unit) au optat pentru clauza de neparticipare prevăzută în Tratat, iar restul (majoritatea noilor state membre şi Suedia) nu au îndeplinit criteriile stabilite în vederea adoptării monedei unice. În momentul în care le vor îndeplini, monedele lor naţionale vor fi înlocuite de euro.

Prin semnarea Tratatul de la Maastricht se stabileşte competenţele Băncii Centrale Europene (BCE), ale guvernelor şi ale băncilor centrale din cele 12 ţări din zona euro cu privire la emiterea numerarului euro. Acesta prevede că BCE deţine dreptul exclusiv de a autoriza emisiunea de bancnote pentru zona euro, atunci BCE, ca şi băncile centrale naţionale (BCN) având însă drept de emisiune. Cu toate acestea, având în vedere faptul că BCE nu desfăşoară nicio operaţiune cu numerar, băncile naţionale sunt cele care pun de fapt în circulaţie, retrag, prelucrează şi depozitează bancnotele.

Bancnotele aflate în circulaţie se regăsesc în bilanţurile BCE şi ale BCN conform grilei de repartiţie, indiferent de ţara în care se află efectiv în circulaţie. De fapt, numărul

de bancnote aflate în circulaţie într-o ţară nu mai poate fi determinat, având în vedere fluxurile transfrontaliere de numerar neînregistrate în zona euro, provenind, de exemplu, din turism.

Responsabilitatea pentru monedele euro revine guvernelor naţionale, sub coordonarea Comisiei Europene de la Bruxelles. Guvernele ţărilor din zona euro sunt emitenţii oficiali de monede euro şi, în această calitate, deţin toate atribuţiile în ceea ce priveşte grafica şi caracteristicile tehnice ale monedelor, precum şi în ceea ce priveşte confecţionarea acestora. Cu toate acestea, BCE răspunde de aprobarea volumului anual de monede euro care urmează a fi emise şi acţionează totodată ca evaluator independent al calităţii monedelor confecţionate.

1.1. Denumire şi bază legală

Baza legală a monedei europene este constituită de Articolul 106 al Tratatului de la Maastrich prin care Comisia Europeană păstrează tradiţia istorică de separare a emiterii bancnotelor Euro, chestiune care ţine de Banca Centrală, şi cea a monedelor, pentru care sunt responsabile ministerele de finanţe. Astfel, Banca Centrală Europeană va emite şi va autoriza punerea în circulaţie a bancnotelor de către băncile centrale, iar statele membre vor emite monedele.