Evoluția conceptelor strategice NATO

1.Introducere

Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat în aprilie 1949 la Washington, reprezentând o alianţă de apărare colectivă, cu durată nedeterminată. Principalul obiectiv al alianţei era de dezvoltare a unui sistem de apărare comună şi de întărire a legăturilor statelor membre într-un mod care să le permită să facă faţă ameninţărilor ideologice, politice şi militare la adresa securităţii lor. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord constituie în prezent cel mai importanta mecanism de menţinere a securităţii, corespunzător cu interesele majore ale statelor membre.

NATO a fost înfiinţată din necesitatea de restructurare economică a ţărilor din Europa Occidentală şi aliaţilor acestora din America de Nord (SUA şi Canada). De asemenea, un alt motiv pentru care s-a înfiinţat această alianţă este reprezentat de îngrijorarea statelor occidentale faţă de politica şi metodele expansioniste utilizate de URSS.

De la înfiinţarea NATO şi până în prezent au existat 6 concepte: 4 dintre ele au fost elaborate sub influenţa Războiului Rece, iar 2 concepte au fost concepute în perioada post Război Rece. În toate perioadele au existat însă lungi perioade de dezbatere între membrii NATO până la adoptarea unui nou concept strategic.

Fiecare concept strategic a jucat un rol foarte important în evoluţia performanţelor NATO din sfera politicii de securitate şi planificării apărării. În mare parte, succesul NATO se datorează abilităţii de a formula concepte strategice adaptate schimbărilor mediului de securitate.

Conceptul strategic este un document oficial care determină obiectivele şi misiunile Alianţei. De asemenea, conceptul strategic identifică principalele caracteristici, principalele riscuri, ameninţări şi vulnerabilităţi la adresa mediului de securitate şi de asemenea stabileşte direcţiile de acţiune ale forţelor.

2.Contextul internaţional actual

Războiul Rece s-a sfârşit, regimurile comuniste din Europa de Est s-au prăbuşit, URSS şi Iugoslavia s-au dezmembrat, NATO şi UE s-au extins spre Est, dar acestea nu au dus la realizarea unei stări de securitate la nivel global. Federaţia Rusă, chiar dacă şi-a redus influenţa politico-militară, încă deţine o poziţie internaţională importantă, China are ambiţii de superputere, cu o forţă militară în creştere şi o importantă activitate economică pe plan mondial, cu ţări precum India şi Pakistan care dezvoltă programe nucleare. Aşadar, chiar dacă pericolele şi ameninţările au fost diminuate în urma Războiului Rece, nu putem spune că acestea au fost eradicate complet.

Chiar dacă accesul diferenţiat al statelor la resurse afectează relaţiile dintre acestea, se poate observa că numărul şi amploarea conflictelor care au la origine dispute teritoriale au scăzut, dar se observă de asemenea că au crescut în schimb numărul conflictelor pe motive de natură etnică şi religioasă. Grupările religioase extremiste tind să aibă un caracter universal, constituind un actor non-statal care au activităţi care contribuie la propagarea şi axacerbarea violenţei.

Până nu demult, ameninţările militare au fost percepute ca principalul tip de amininţare la adresa securităţii. Aceasta este de înţeles, deoarece acţiunea de forţă era singura care putea determina pierderi ireparabile atât pentru baza organizaţională a statelor vizate, cât şi pentru existenţa populaţiei acestora. Cele mai mari ameninţări existente în prezent nu mai sunt legate de izbucnirea unui conflict armat, ci mai degrabă terorismul, traficul de droguri şi de arme, crima organizată, acestea fiind favorizate de permeabilitatea frontierelor şi de globalizare.

Deşi în operaţiunile militare reprezintă cea mai vizibilă parte a activităţii NATO în prezent, Alianţa este preocupată şi de contracararea unor noi tipuri de ameninţări precum proliferarea armelor de distrugere în masă, terorismul în toate formele sale, securitatea energetică şi atacurile cibernetice. Aceste tipuri de ameninţări sunt complexe şi au atât o dimensiune civilă, cât şi una militară, motiv pentru care NATO nu doreşte să deţină un monopol în ceea ce priveşte contracararea acestora, ci doreşte să aducă o contribuţie proprie în răspunsul împotriva acestor ameninţări.