Intervenția NATO în Criza Balcanică

Introducere

~ A. Conflictele din fosta Iugoslavie ~

După moartea împăratului roman Teodosie (395), linia de separare dintre Roma şi Bizanţ, catolici şi ortodocşi, croaţi şi sârbi joacă un rol esenţial; cucerirea turcă face ca frontiera dintre Imperiul Otoman şi Imperiul Habsburgic să treacă prin mijlocul a ceea ce va deveni Iugoslavia, obligându-i pe sârbi să se stabilească în Croaţia.

Această parte a Balcanilor este, într-adevăr, un hotar între civilizaţii. În secolul al XIX-lea, ca urmare a afirmării naţionalităţilor, ea reprezintă deja pentru diplomaţia europeană o sursă de conflicte, origine a războaielor balcanice şi, în cele din urmă, prin atentatul de la Sarajevo, cauză directă a primului război mondial.

Rezultat din tratatele de pace semnate la sfârşitul acestui război, Regatul sârbo-croato-sloven (din 1929 – regatul Iugoslaviei) este un ansamblu de popoare, eterogen din punct de vedere etnic şi religios, pe care dictatura familiei regale reuşeşte să-l menţină unit.

Invazia germană din 1941 şi ocupaţia exacerbează antagonismele dintre croaţi şi sârbi (aceştia sunt masacraţi de ustaşii croaţi), până când un lider naţionalist şi comunist, Tito, proclamă în 1944 o republică populară şi-l detronează pe rege.

Iugoslavia creată atunci se bazazează pe caracterul ei multinaţional; cuprinzând cinci şi apoi şase republici ( Slovenia, Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Macedonia, Serbia şi Muntenegru) şi două principii autonome (Vojvodina şi Kosovo).

Între 1944 şi 1980, Tito menţine această construcţie federală cu preţul înăbuşirii unor libertăţi şi al unei dezvoltări economice foarte inegale: Slovenia şi Croaţia devansează net Serbia, Muntenegrul şi Macedonia. Iugoslavia se bucură în acestă perioadă de un respect general, datorită atât modelului său economic de autogestionare, cât şi al nealinierii.

După moartea lui Tito (mai 1980), acest edificiu se fisurează odată cu trezirea la viaţă naţionalităţilor. Căderea comunismului şi emergenţa naţionalismului duc la o criză constitţională. În 1987, Slobodan Miloşevici ajunge în fruntea Republicii Sârbe, iar autonomia provinciilor Vojvodina şi Kosovo este anulată.

Slovenia şi Croaţia îşi proclamă independenţa la 25 iunie 1991. î decembrie, Germania stabileşte relaţii diplomatice cu aceste două state, iar celelalte membre ale CEE le vor recunoaşte în ianuarie 1992. Între 1991 şi 1995 au loc confruntări foarte violente între sârbi, croaţi şi musulmani, din cauza prezenţei unor numeroase minorităţi sârbe stabilite în trecut în anumite zone croate (aşa-numitele Krajina): masacrul de la Vukovar şi bombardarea oraşului Dubrovnik (toamna lui 1991).

Ambele tabere manifestaseră o intransigenţă absolută. Desfăşurarea forţelor FORPRONU (primăvara anului 1992), în cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii sub egida ONU, contribuie la scăderea tensiunior.

Situaţia din Bosnia-Herţegovina este mai dramatică. Proclamarea independenţei, în octombrie 1991, de către musulmanii conduşi de A. Izetbegovici provoacă reacţia violentă a comunităţii sârbe. În enclava musulmană de la Srebeniţa, forţele sârbe masacrează 7000 de persoane (iulie 1995).

Republica iugoslavă Macedonia îşi proclamă şi ea independenţa, în septembrie 1991. Republica Muntenegru este ultima care mai formează împreună cu Serbia, Republica Federală Iugoslavia, dar doreşte să se desprindă de sub tutela Belgradului. Noile pericole ce ameninţă regiunea Balcanilor vin din Serbia: criza din Kosovo izbucneşte în martie 1998.

CSCE (Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa) încredinţează gestionarea crizei Uniunii Europene, care vrea să arate astfel că există şi că are capacitatea de a rezolva conflictul. Ea se implică în căutarea unei soluţii paşnice, organizând Conferinţa internaţională asupra Iugoslaviei şi participă la ajutorulş umanitar în cadrul FORPRONU, însă este obstrucţionată în acţiunile ei de lipsa de unitate dintre adepţii unei soluţii politice, cei care sunt pentru utilizarea constrângerii (Germania) şi vecinii apropiaţi (Grecia şi Italia).

Când eşecul Europei este evident, Statele Unite se implică diplomatic cu scopul de a-i face pe sârbi să cedeze. Preocupată iniţial de propriile tulburări interne, Rusia intervine abia în 1992, de partea sârbilor.

Cei patru ani de război, marcaţi de politica de purificare etnică pe care au dus-o toate entităţile naţionale, au făcut peste 250.000 de victime şi au demonstrat incapacitatea comunităţii internaţionale de a pune capăt conflictelor.

Începând cu 1994, Tribunalul Penal Internaţional de la Haga instrumentează dosare de crime de război în care sunt acuzaţi responsabilii pentru atrocităţile comise preponderent în Bosnia-Heţegovina.

~B. Bosnia-Herţegovina ~

Situate în avanposurile balcanice ale Imperiului Otoman, Bosnia şi Heţegovina se revoltă împotriva turcilor (1875-1878) şi, prin Congresul de la Berlin din 1878, sunt încredinţate Austro-Ungariei. Aceasta le anexează în 1908, eveniment ce va constitui unas dintre cauzele războaielor balcanice.

In 1914, prin atentatul de la Sarajevo (capitala Bosniei), sârbii din Bosnia vor să arate că se împotrivesc jugului austro-ungar şi că doresc crearea unui stat unitat care să-i cuprindă pe toţi slavii din Balcani. Îm 1918, Bosnia-Herţegovina, având acum un guvern naţional, este inclusă în Regatul Sârbo-Croato-Sloven. Totuşi, după crerea statului independent ustaş al Croaţiei (pro-nazist), Zagrebul anexează unilateral, în 1941, vechea sa provincie Heţegovina.

În 1945, Bosnia-Heţegovina devine una dintre cele şase republici federative ale Iugoslaviei comuniste – de altfel, în Bosnia, începând cu 1941, partizanii titoişţi dau cele mai multe lupte de rezistenţă împotriva germanilor.

Bosnia-Herţegovina este ea însăşi o mică Iugoslavie, deoarece populaţia ei se compune din sârbi, croaţi şi musulmani (sârbi islamizaţi în timpul ocupaţiei musulmane). Herţegovina, partea meridională a provinciei, îşi păstrează mjoritatea croată.

Până în 1980, data morţii lui Tito, Bosnia-Herţegovina, ca şi restul ţării, se afla sub dictatură comunistă. Preocupat să prevină pericolul unei majorităţi sârbe în toată federaţia, Tito creează în Bosnia o naţionalitate musulmană – artificială, desigur.

În 1991, Bosnia-Herţegovina nu poate rămâne indiferentă la declaraţiile de independenţă ale Sloveniei şi ale Croaţiei, îndreptate împotriva sârbilor ce monopolizau instituţiile federaţiei. Ura etnică, înăbuşită multă vreme, se manifestă rapid. Din iunie până în septembrie 1991, şase enclave sârbe din Bosnia îşi declară autonomia. În octombrie, o coaliţie islamo-croată (anti-sârbească) proclamă în Parlamentul de la Sarajevo, suveranitatea Bosniei-Heţegovina.