Ombudsmanul European

I. Conceptul de Ombudsman: o perspectivă istorică

1. Origini

„Ombudsman” este poate unul din doar două cuvinte suedeze care au obţinut recunoaştere internaţională. Cu toate acestea, se admite că modelul de „ombudsman” care a cucerit lumea este cel danez .

Conceptul de ombudsman nu este, cum s-ar crede, produsul celor două sisteme legislative europene: anglo-saxon şi romano-german (diferenţa constând în faptul că primul sistem nu are tribunele administrative iar cel din urmă are) ci, precum susţin anumiţi scriitori, ideea a fost împrumutată Imperiului Otoman de către regele suedez Carol al XII-lea şi că tradiţia unui asemenea organ de control poate fi gasită în legea islamică. Aşadar nici instituţia Ombudsmanului European nu este direct înrădăcinată în cele două sisteme regăsite în Europa; poate tocmai de aceeea are o rază largă de adaptabilitate şi a putut fi introdusă în sistemul de control al Uniunii Europene, de altfel foarte clasic structurat, dar şi pentru a evita punerea Uniunii Europene sub jurisdicţia directă a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

2. Răspândire

Ombudsmanul European este, evident, urmare a instituirii pentru prima dată a instituţiei în Suedia anului 1809, reprezentând pe atunci o funcţie de control cu scopul de a întări controlul Legislativului asupra slujitorilor publici şi a legitimităţii acestora. Instituţia a fost copiată în 1919 de Finlanda şi preluată în 1955 în Danemarca. Totuşi, modelul danez s-a dezvoltat pe o filieră independentă, mai exact responsabilitatea individuală a funcţionarului public nu a fost atât de punctată şi evidenţiată ca şi în cel suedez.

Exportul conceptului de ombudsman către restul lumii a demarat la începutul anilor 60 din Danemarca, adoptat într-o primă instanţă de Norvegia, Noua Zeelandă şi Tanzania, apoi s-a răspândit în Marea Britanie (1967) şi ţări ale Commenwealth-ului. În anii 1970, Franţa (1973) şi ţări influenţate de ea au adoptat ideea unei forme de control mai flexibile şi mai puţin autoritare decât organele tradiţionale de control pe care le desemnează conceptul de ombudsman. Medierea avea un rol cheie la fel ca instituţia, astfel exercitând un control suplimentar în comparaţie cu cel exercitat de către tribunalele administrative.

În 1980, conceptul de ombudsman a fost asociat conceptului de protejare a drepturilor omului. Până la sfârşitul secolului, ombudsmanul a fost instituit pe aproape orice continent şi , virtual, toate ţările europene îl posedau.

Ombudsmanul clasic naţional (care monitorizează administraţia publică în numele Parlamentului) a fost suplimentat cu ombudsmani locali şi regionali. Nu toate instituţiile de acest gen sunt asociate Parlamentului, unele fiind înfiinţate ca şi organe guvernamentale. Ideeea a fost adoptată chiar şi de către companii sau asociaţii particulare, care au instituit ombudsmani pentru a se asigura că utilizatorii sau clienţii sunt trataţi corespunzător.

3. 16 ani de negocieri

Ideea creării unui Ombudsman European a fost evocată prima dată într-o rezoluţie parlamentară din 1979, şi problema a fost ridicată din nou de Comisia Andonino (1985), numită pentru a explora căile de creare a unei „Europe a cetăţenilor”. Dar până la negocierile interguvernamentale din 1990-1991, care au condus la Tratatul de la Maastricht, instituţia nu a fost creată.

Guvernul spaniol a schiţat o propunere ambiţioasă, susţinută în curând de Danemarca. Bazându-şi argumentaţia pe propriile tradiţii naţionale, ambele ţări susţineau că este necesară instituirea unui ombudsman în fiecare ţară a Uniunii Europene, cu sarcina de a proteja drepturile individuale şi de a primi plângerile cetăţenilor. Acestea păreau mai importante pentru Spania şi Danemarca, deoarece posibilităţile cetăţenilor europeni din aceste ţări pentru litigii erau restricţionate, având în vedere limitările mecanismului ad-hoc care le permitea să aducă acţiune directă în faţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Celelalte state membre erau mai refractare, precum era şi majoritatea din Parlamentul European.