Comunicarea prin Dialog în Contextul Școlar

Comunicarea reprezintă, conform dicţionarului explicativ, o înştiinţare, o veste, un raport, o relaţie, o legătură între fenomene sau idei creată în scopul transmiterii şi respectiv al recepţionării unui mesaj. Nu există o definiţie concretă a comunicării, dar se poate afirma că aceasta reprezintă transmiterea intenţionată a datelor, a informaţiei. Comunicarea are o mulţime de înţelesuri, o mulţime de scopuri şi cam tot atâtea metode de exprimare şi manifestare. Ea defineşte o provocare constantă atât pentru cel ce iniţiază acest fenomen cât şi pentru cel care recepţionează cele transmise, este o activitate corticală deosebit de complexă ce impune o pregătire prealabilă pentru a asigura efectul scontat de intenţia comunicativă, dar poate fii şi o satisfacere a nevoile personale de a transmite, de a forma o legătură între oameni, între părerile diferite sau comune ale partenerilor de dialog. În cadrul mediului educaţional din şcoală, comunicarea capătă valenţe speciale date de nota caracteristică a activităţii instructiv-educative şi de sarcinile vizate la un moment dat.

Mediul în care se desfăşoară actul de comunicare şcolară impune respectarea anumitor principii pe baza cărora se desfăşoară întregul proces didactic. Clasa şcolară, ca parte a mediului educativ, este un grup de învăţare cu un scop fundamental bine precizat prin însăşi constituirea sa, adică realizarea sarcinilor de învăţare, sens în care sunt mobilizate resursele întregului grup, elaborându-se reguli proprii ce dau identitate şi personalitate atât individului cât şi colectivului. Grupul de învăţare are caracteristică plasarea în centrul activităţii sale a sarcinilor ce decurg din organizarea şi desfăşurarea procesului instructiv-educativ. De aceea şcolii îi revine, în primul rând, misiunea de a informa şi familiariza pe elevi despre diverse domenii ale cunoaşterii, dar şi de a-i forma în concordanţă cu exigenţele comenzii sociale pentru a face faţă nevoilor societăţii după absolvirea şcolii. Ultimele mutaţii conceptuale ale şcolii româneşti, ca urmare a derulării procesului de reformă în învăţământ pun un accent deosebit pe rolul proceselor de comunicare, astfel: centrarea activităţii de predare se mută de pe profesor pe cel ce învaţă; democratizarea relaţiei profesor-elev; diversificarea surselor de informare pe care le poate folosi elevul; avantajul utilizării metodelor active în procesul de predare - învăţare; redefinirea rolurilor actorilor implicaţi în actul educaţional ca urmare a reconsiderării fundamentelor teoretice privind managementul clasei de elevi. În acest sens se impune necesitatea revizuirii unor comportamente profesionale deoarece practica educaţională nu trebuie să mai fie dominată de autoritatea excesivă a profesorului care să menţină monopolul asupra situaţiilor de dialog, de comunicare.

Elevii trebuie să se implice mai mult în dialogul şcolar. Faptul că libertatea lor de manifestare şi exprimare a crescut simţitor nu rezolvă problema. Este necesar ca ei să fie ajutaţi să folosească şansa de a se dezvolta liber, fără constrângeri ideologice, pentru a creşte gradul de participare reală la realizarea schimbului de idei şi competenţe şi a realiza eficientizarea proceselor de comunicare ce se desfăşoară în contextul şcolar. Multitudinea cauzelor pentru care elevii se implică prea puţin sau deloc în dialogul şcolar sunt uneori obiective, întemeiate, iar alteori subiective, nejustificate. Chiar şi în cazul cauzelor subiective, simpla constatare a acestui fapt nu este o soluţie. Eficienţa unei intervenţii educative presupune ca după identificarea cauzelor să se elaboreze o strategie de contracarare a manifestărilor nefavorabile şi de promovare a celor favorabile. Un studiu de caz recent realizat la elevii claselor

VII-VIII-IX-X cărora li s-a cerut să specifice motivele personale pentru care nu participă efectiv la desfăşurarea lecţiilor, a stabilit drept cauze natura temperamentală (introvertit, timid, necomunicativ, nesociabil, pasiv); gradul de solicitare al sarcinilor şcolare; atractivitatea inspirată de educator şi de disciplina de învăţământ; măsura în care interacţiunea celor transmise pot satisface aşteptările, speranţele, aspiraţiile elevului; capacitatea stimulativă a educatorului şi a clasei; satisfacţia personală şi interpersonală dată de interacţiunea cu mesajul recepţionat şi respectiv climatul psiho-afectiv pe care îl degajă instituţia în mod explicit şi implicit. Acelaşi studiu aplicat profesorilor demonstrează exclusivitatea metodelor frontale de predare şi a rarelor oportunităţi date elevilor de a interacţiona unii cu ceilalţi. Dacă elevii invocă în mod frecvent cauze de ordin logic, raţional sau emoţional, celălalt partener al relaţiei profesorul, recurge arareori la lucrul pe echipe, argumentând că programele şcolare sunt excesiv de încărcate şi nu există timp pentru diversificarea metodologiei de lucru, dar recunoaşte faptul că nu se stăpânesc tehnicile de învăţare prin cooperare.