Economia românească în perioada interbelică

În perioada interbelică(1918-1938 ), România a traversat mai multe etape din punct de vedere economic:

a) 1919-1921 - etapă caracterizată prin resimțirea distrugerilor provocate de Primul Război Mondial, o etapă a refacerii economice

b) 1922-1929- etapă a creșterii economice, perioadă a dezvoltării relative, când România își reface potențialul economic; producția industrială și agrară crește treptat , iar procesul de unificare se încheie pe plan politic și economic;

c) 1929-1933 - marea criză economică caracterizată prin inflație, șomaj, pauperizare;

d) 1934-1939 - perioadă a relansării economice a României datorită politicii protecționiste și a intervenției statului în economie. In 1938 Romania a atins punctul maxim al evoluției sale.

Vedere de ansamblu a României în perioada interbelică

În perioada interbelică, din punct de vedere economic, România era o țară mediu dezvoltată, în care agricultura era baza economiei, industria fiind în plină ascensiune. Din punct de vedere social, România era o societate a contrastelor, diferența majoră fiind între mediul urban(18% din totalul locuitorilor) și cel rural.

Progresele României din această perioadă s-au datorat costituirii statului național România Mare. Realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918 a facut din România una dintre marile țări ale Europei. Modificările suferite: suprafața a crescut de la 137.000 kmp la 295.049 kmp, fiind a noua țară ca suprafață din Europa; populația țării a ajuns la aproximativ 18 mil. de locuitori(72% erau români, 28% minorități: maghiari, germani, evrei, urcrainieni, sarbi, croati, tigani, etc)

Minorităților li s-au asigurat drepturi egale cu ale populației majoritare, prin decretele de lege din 1918, 1919, prin Constituția din 1923, Legea Învățământului 1924 și 1928 și prin Legea Electorală din 1926. Imediat după Primul Razboi Mondial , s-a înființat un subsecretariat de stat pentru minorități. De asemenea, Romania a acceptat tratatul minorităților încheiat în timpul Conferinței de Pace de la Paris. Minorităților li s-a permis o reprezentare în parlament și dreptul de a-și constitui partide proprii(Partidul Maghiar - 1922, Partidul German - 1929, Partidul Evreiesc - 1931).

Structura populației nu suferă mari modificări, țărănimea rămânând principala clasă socială (80% din populația țării). În cadrul ei se produce o creștere a categoriei de mijloc, rezultat al reformei agrare din 1921, prin care 1,4 milioane de familii de țărani au fost împroprietărite. Ca rezultat al acestei reforme (au fost expropriate 6 mil. ha pământ ) , marii proprietari funciari primesc o grea lovitură pe plan economic, care, corelată în plan politic cu cea electorală din 1926, determină dispariția acestei clase.

Pe de altă parte, se consolidează burghezia, ca rezultat al dezvoltării industriale. Inițial predomină burghezia mică, mijlocie, cea comercială, iar dupa 1934 apare burghezia financiară și industrială. Datorită dezvoltării industriale , se consolidează clasa muncitoare. Concentrările au loc în marile zone și orașe industriale : Valea Prahovei, Valea Jiului, București, Brașov.

Tot acum se remarcă și categoria funcționarilor , dar mai ales intelectualitatea, care se angajează în evoluția societății românești.

Marea Unire de la 1 decembrie 1918 a necesitat măsuri legislative, economice și politice de realizare a unificării depline, a asimilării depline a noilor teritorii în statul român. A existat o perioadă de tranziție, între 1918 - 1920, cand au fost constituite organsime speciale(urmând ca ulterior să fie deființate) ca : Sfatul Țării, Parlamentul și Consilul Dirigent din Transilvania, Comitetele Unirii din Basarabia și Bucovina, ce au asigurat integrarea pașnică a acestor teritorii romanești în statul unitar.

În plan economic, unificarea s-a realizat prin ștampilarea coroanelor și rublelor în anul 1919, iar în 1921 s-a introdus Legea Impozitului prin care s-a fixat un impozit unic , pentru toți cetățenii, în funcție de avere. De asemenea, s-a introdus și legea Bugetului de stat, valabilă și pentru provinciile nou asimilate. Pe plan politic, încă din 1918, s-a introdus votul universal, egal, direct și secret pentru toți cetățenii de peste 21 de ani. Erau exceptați de la dreptul de vot militarii, magistrații și femeile.

Deoarece constituția din 1866 nu mai corespundea perioadei de după Unire, pe 29 martie 1923, s-a adoptat o nouă constituție, care stabilea caracterul unitar, indivizibil și inalienabil al teritoriului românesc. Prin constituție sunt garantate drepturile minorităților de reprezentare parlamentară, precum și în toate instituțiile și organele statului. În același timp, constituția garanta libertatea conștiinței și deplina egalitate tuturor confesiunilor. Prin intermediul Legii electorale din 1926 , principiul primei electorale, partidul care obținea la alegerile parlamentare cel puțin 40 % din locuri primea o primă electorală menită să-l ajute să obțină majoritatea. Aceasta masură a asigurat o stabilitate a guvernelor întreaga perioadă interbelică.

Abia în 1925 are loc unificarea administrativă a statului român , prin legea administrativă: țara era împărțită în județe, plase, orașe, comune și sate. Județele erau conduse de un prefect numit de Guvern, plasele de către un pretor, iar orașele și comunele de către un primar ales de consiliile locale. De asemenea, această lege implică și principiul descentralizării - transferarea unor prerogative ale organelor centrale - Guvern, autorităților locale.

Pe plan educativ, în 1924 s-a elaborat Legea Învățământului care viza gratuitatea și obligativitatea învățământului elementar de la vârsta de 7 ani.

Datorită Constituției de la 1923, Romania era o monarhie constituțională, șeful statului fiind regele, dar , făcând comparație cu 1866, puterea regelui slăbind, crescând rolul parlamentului. Regele continuă să fie și în perioada interbelică arbitrul vieții politice românești, împreună cu guvernul formând puterea executivă în stat. El pierde dreptul de vot absolut. Prestigiul Romaniei creste si se intareste, in perioada imediată unirii, datorită aportului pe care l-a avut monarhia, în special regele Ferdinand la realizarea Marii Uniri de la 1 decembrie. Ca realizator al unirii, Ferdinand, împreună cu regina Maria se încoronează pe 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia, ca regi ai Romaniei Mari, la Catedrala Reintregirii.