Metoda pe comenzi

Este caracteristică proceselor complexe de fabricaţie, proceselor de producţie de serie mică, mijlocie sau proceselor tehnologice în care produsul finit este rezultatul îmbinării mecanice a unor piese, subansamble sau ansamble. Astfel de situaţii apar în industria construcţiilor navale şi de maşini, industria mobilei, confecţiilor, reparaţiilor, electronică etc. Metoda constă în colectarea cheltuielilor directe pe comenzi şi repartizarea cheltuielilor directe pe fiecare comandă în parte, prin procedee convenţionale. Costul unitar se calculează după terminarea comenzii, prin împărţirea acestor cheltuieli (colectate pe articole de calculaţie în fişele deschise separat pentru fiecare comandă) la numărul de unităţi produse pentru fiecare comandă.

Ca urmare obiectul evidenţei şi calculaţiei costurilor efective îl constitue comanda lansată pentru o anumită cantitate (lot) de produse sau de semifabricate, care reprezintă elemente asamblabile (piese, repere, agregate şi subansmble) ale produselor.

Comparativ cu fazele de fabricaţie care alcătuiesc conţinutul unor zone de cheltuieli, comenzile reprezintă forme de organizare scriptică a diferitelor categorii de purtători de costuri. De asementea, deşi atât metoda pe faze cât şi metoda pe comenzi folosesc aceleiaşi verigi tehnico-productive ale enităţii (ateliere şi secţii de producţie), totuşi conţinutul verigilor respective diferă de la o metodă la cealaltă. Astfel, în cazul metodei pe faze, atelierele şi secţiile de producţie reprezintă faze de producţie, în timp ce în cazul metodei pe comenzi, aceste verigi cuprind procese complexe de fabricaţie a unor piese, subansamble, ansamble şi produse finte, sau executarea unor lucrări, prestarea unor servicii pe bază de comenzi interne.

Specific acestui tip de producţie este că produsul finit se obţine prin asamblarea părţilor sale componente fabricate anterior în paralel, în diferite secţii sau ateliere ale întreprinderii sau chiar în alte întreprinderi. De aceea purtătorul de costuri utilizat în antecalcul este produsul finit iar cel utilizat pentru urmărirea şi înregistrarea cheltuielilor de producţie efective (adică în postcalcul) este comanda. Datorită variaţiei pe care o are producţia în curs de execuţie de la o perioadă de gestiune la alta, în cazul unităţilor patrimoniale cu producţe individuală şi de serie, determinarea şi evaluarea acesteia se face doar în etapa de postcalcul.

O altă particularitate a acestei metode face ca obiectul comenzii să difere în raport de modul de organizare a producţiei. Astfel, în cazul producţiei individuale şi de serie organizată în varianta fără semifabricate comanda are ca obiect un produs sau un lot de produse.

Obiectul comenzii poate fi:

- producţia individuală, care de regulă se organizează în varianta fără semifabricate;

- producţia de serie, care se organizează atât în varianta cu semifabricate cât şi în varianta fără semifabricate.

Modelul de calcul al costului planificat este următorul:

m n

Σ Cdj + Σ Cik

j=1 k=1

ccp = ----------------------------

Q

în care:

ccp - reprezintă costul complet planificat;

Cdj- cheltuielile directe pe articole de calculaţie;

Cik - cheltuielile indirecte pe articole de calculaţie;

Q- cantitatea de produse fabricate; j = 1, 2, . . . , m - articolele de calculaţie pentru cheltuielile directe;

k = 1, 2, . . . , n - articolele de calculaţie aferente cheltuielilor indirecte.

Organizarea calculaţiei după această metodă presupune deschiderea de analitice pe comenzi în cadrul contului 921 “Cheltuielile activităţii de bază”, iar în cadrul fiecărei comenzi cheltuielile sunt evidenţiate pe locuri de ocazionare (secţii, ateliere, fabrici) şi pe articole de calculaţie. În cadrul contului 923 “Cheltuielile indirecte de producţie” se deschid analitice pe locuri de ocazionare, de unde se vor repartiza apoi pe comenzile executate în acele locuri (sectoare), respectiv asupra analiticelor corespunzătoare ale contului 921 “Cheltuielile activităţii de bază”.

Costul unitar efectiv se determină la finalizarea comenzii, prin însumarea tuturor cheltuielilor efectuate şi raportarea lor la cantitatea fabricată.

Pentru calcularea costului unitar se foloseşte formula:

Dacă procesul de fabricaţie comportă obţinerea de semifabricate iar produsele finite sunt rezultatul îmbinării mecanice a acestora sau a unor piese şi subansamble parţial independente (care se produc în unitate sau se achiziţionează, se prelucrează şi apoi se ansamblează), comenzile au ca obiect următoarele:

• loturi de semifabricate care se produc integral în întreprindere,

• loturi de piese sau repere din producţie proprie sau achiziţionate care se prelucrează şi se finisează,

• loturi de subansamble, agregate, care compun produsele finite

• loturi sau serii de produse finite.

Etapele de calcul pentru determinarea costului unitar sunt următoarele:

• determinarea costurilor pieselor şi semifabricatelor proprii şi a pieselor brute;

• calculul costului operaţiilor de prelucrare şi de finisare a semifabricateor, subansamblelor sau a altor piese.