Șomajul

1.DEFINIREA ŞOMAJULUI

Şomajul este un fenomen permanent în toate ţările. Dimensiunea şi durata sa ridică o serie de probleme privind definirea, cauzele, formele de manifestare şi posibilităţile de reducere a acestuia. Şomajul, prin efectele economico-sociale pe care le generează, a devenit o problemă preocupantă, în ultimele decenii, pentru toate statele lumii.

Şomajul este o stare de dezechilibru pe piaţa muncii, în cadrul căreia există un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă, adică un surplus de populaţie activă care nu-şi găseşte loc de muncă. Biroul Internaţional al Muncii (organizaţie din cadrul ONU) defineşte şomerul ca fiind persoana care îndeplineşte următoarele condiţii:

– are o vârstă de peste 15 ani;

– este apt de muncă;

– nu are loc de muncă;

– este disponibil pentru o muncă salarială sau nesalarială.

În România, Legea nr.1 din 1991 (completată ulterior) – „Protecţia socială a şomerilor şi reintegrarea lor profesională” – precizează: „Şomerii sunt persoanele apte de muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoare pregătirii lor”.

Aceste definiţii surprind starea de dezechilibru de pe piaţa muncii, excedentul de forţă de muncă faţă de cererea de muncă. Deci, şomajul este privit global. Este posibil, însă, ca pe un segment al pieţei muncii să fie excedent de cerere de muncă, adică un deficit de forţă de muncă. Trecerea rapidă de pe un segment al pieţei muncii pe altul este dificilă datorită rigidităţii ofertei de muncă, gradului redus de substituire. Şomajul privit ca un dezechilibru global minimalizează dinamica structurii cererii de muncă sub impactul schimbărilor tehnico-organizatorice ale ramurilor şi subramurilor. Aceste modificări generează dezechilibre pe anumite segmente ale ofertei de muncă, situaţie ce impune o formare si recalificare a forţei de muncă în concordanţă cu noua situaţie.

Şomajul, raportat la piaţa muncii, este un fenomen macroeconomic opus ocupării.

2.CAUZELE ŞOMAJULUI

Apariţia si accentuarea şomajului au o multitudine de cauze obiective, dar şi subiective.

– Ritmul de creştere economică, în condiţiile unei productivităţi a muncii ridicate, nu mai este capabil să creeze noi locuri de muncă, astfel încât să asigure o ocupare deplină. Pe piaţa muncii, decalajul între cererea de muncă şi oferta de muncă este în defavoarea ultimei. Dezechilibre de amploare se manifestă pe segmentul de piaţă al forţei de muncă tinere, care au drept cauză lipsa nu numai de locuri de muncă, ci şi a unei pregătiri profesionale, în discordanţă cu structura cererii pieţei muncii. Există şi cauze de ordin subiectiv, ce ţin de comportamentul reţinut al agenţilor economici de a angaja tineri fie datorită lipsei lor de experienţă, fie că aceştia nu se încadrează în disciplina muncii. În rândul tinerilor, şomajul apare şi ca urmare a tendinţei de a căuta locuri de muncă plătite cu un salariu mai mare, fapt ce întârzie integrarea lor activă.

– Progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj, într-o proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de capacitatea financiară a ţărilor de a asimila noutăţile cercetării ştiinţifice. În perioada postbelică, revoluţia ştiinţifică şi tehnică în domeniul producţiei şi serviciilor a accentuat tendinţa de suprimare a unui important număr de locuri de muncă.

Pe termen lung, progresul tehnic generează noi nevoi, care sunt acoperite prin produse rezultate din activităţi noi generatoare de locuri de muncă. Exemplul ţărilor dezvoltate confirmă teza că introducerea progresului tehnic nu numai suprimă, dar şi creează locuri de muncă, rata şomajului cunoscând o evoluţie sinuoasă.

– Criza economică, definită prin scăderi sau stagnări ale activităţii economice, sporeşte numărul de şomeri, iar integrarea lor, în perioada de boom, poate fi la un nivel scăzut. Absorbirea unui număr cât mai mare de şomeri depinde de posibilităţile reale ale fiecărei ţări de a stimula agenţii economici în creşterea investiţiilor de capital, de capacitatea de utilizare eficientă a pârghiilor economice în conditii de criză.

În România, criza economică de lungă durată a generat, în unii ani ai tranziţiei, un şomaj de mari proporţii cu perspective reduse de reintegrare a forţei de muncă pe termen scurt. Emigrarea, de amploare, a redus numărul şomerilor.

– Modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice, sub impactul diversificării cererii de bunuri, al crizei energetice, conduc inevitabil pentru o perioadă îndelungată la reducerea cererii de muncă.

În România, ca şi în alte ţări, şomajul are la originea sa, parţial, şi transformările de structură a economiei naţionale, după criteriul de eficienţă, în vederea adaptării la mediul concurenţial.

– Imigrarea – emigrarea influenţează asupra stării pieţei muncii. Emigrarea unei părţi a populaţiei active în vederea angajării în diferite ţări sporeşte oferta de forţă de muncă în cadrul acestora. Emigrarea are un efect invers, de scădere a ofertei de muncă în ţara de origine.

– Conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă, datorită oscilaţiilor ritmului creşterii economice, conflictelor armate, promovării unor politici de embargou influenţează negativ relaţiile economice vizând importul-exportul, deteriorând activităţile economice în ţările din zonă şi contribuind la creşterea şomajului. Embargoul impus României faţă de Irak şi fosta Iugoslavie a avut efecte negative asupra exportului ţării noastre, ceea ce a condus la restrângerea activităţii multor unităţi economice, generând disponibilizări de personal.

Relaţia şomaj – inflaţie

Conform teoriei lui Phillips, un grad înalt de ocupare este însoţit de creşterea preţurilor, iar o anumită stabilitate a preţurilor este urmată de sporirea proporţiilor şomajului. Autorul demonstrează că există o rată naturală a şomajului, care corespunde unei rate stabile a inflaţiei. Pentru a nu se modifica rata inflaţiei, este important să nu existe un excedent de cerere de muncă, dar nici oferta de forţă de muncă să nu cunoască profunde transformări. Dacă are loc un excedent de cerere de forţă de muncă, atunci se creează un câmp de presiune în direcţia creşterii salariilor şi, deci, apar condiţii pentru inflaţie. Existenţa şomajului la un anumit nivel ca o rată naturală, secundată de o relativă stabilitate a ofertei de muncă, ar genera condiţii de echilibru între rata şomajului şi rata inflaţiei. John Kenneth Galbraith apreciază că teoria lui Phillips constă „în a alege între gradul înalt de ocupare şi inflaţie, între o stabilitate a preţurilor şi şomaj ridicat” . În anii ’70, Curba lui Phillips a fost pusă sub semnul întrebării în diferite ţări, datorită manifestării fenomenului de stagflaţie şi slumpflaţie, care semnifică sincronizarea stagnării, respectiv, reducerea activităţii economice, şomaj si inflaţie.