Noțiuni de Teoria Generală a Obligațiilor

NOTIUNI DE TEORIA GENERALA A OBLIGATIILOR

1. Notiunea de obligatie. Definitie.

Teoria generala a obligatiilor este cheia de bolta a dreptului civil. Mai mult chiar, se poate afirma ca ea constituie baza intregii constructii a stiintei dreptului, mai ales a dreptului privat. Nu exista institutie din care sa lipseasca influenta principiile generale ale obligatiilor.

Teoria generala a obligatiilor defineste termenul de obligatie - în sens larg, ca fiind acel raport juridic în continutul caruia intra dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor - si caruia îi revine îndatorirea corespunzatoare - de a da, a face,sau a nu face ceva, sub sanctiunea constrîngerii de stat în caz de neexecutare.

Daca se pune accentul pe latura pasiva, latura activa a obligatiei fiind implicata, obligatia poate fi definita ca acel raport juridic în virtutea caruia o persoana, denumita debitor, este tinuta fata de o alta persoana, denumita creditor, fie la o prestatie pozitiva ( a da, a face), fie la o abstentiune (a nu face). Asadar din punct de vedere al creditorului, raportul de obligatie apare ca - un drept de creanta, iar din punct de vedere al debitorului, acest raport apare ca - o datorie.

Elementele raportului juridic obligational sunt: subiectele, continutul, obiectul.

a) Subiecte ale raportului juridic de obligatie pot fi atât persoanele fizice cât si persoanele juridice. În cazuri exceptionale poate aparea si statul ca subiect într-un raport de obligatie. În raportul de obligatie subiectul activ poarta denumirea de creditor iar cel pasiv de debitor.

b) Continutul raportului juridic de obligatie este format din dreptul de creanta apartinând creditorului si obligatia corespunzatoare a acestui drept care apartine debitorului.

c) Obiectul raportului juridic de obligatie consta fie într-o prestatie pozitiva - a da, a face ceva - fie într-o abtinere - a nu face ceva la care în lipsa obligatiei asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptatit.

Obligatia - de a da, nu se confunda cu obligatia de a preda ; a da înseamna obligatia de a constitui sau a transmite un drept real oarecare.

Obligatia - de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare, sau orice prestatie pozitiva în afara acelora care se încadreaza în notiunea - de a da.

Obligatia - de a nu face, consta într-o abtinere la care este îndatorat

subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut sa faca în lipsa obligatiei asumate.

Deci, ne aflam în fata unei obligatii de abtinere, care, altfel, în lipsa asumarii ei de catre subiectul pasiv, nu ar fi existat.

2. Clasificarea obligatiilor

2.1.Criterii de clasificare. Importanta clasificarii.

Obligatiile pot fi clasificate dupa urmatoarele criterii;

- dupa izvorul care a generat obligatia;

- obiectul obligatiei;

- sanctiunea obligatiei civile;

- dupa opozabilitatea obligatiei;

a) Clasificarea obligatiilor dupa izvoare.

Obligatiile pot fi nascute din;

- contracte;

- acte juridice unilaterale;

- fapte ilicite cauzatoare de prejudicii;

- îmbogatirea fara just temei;

- gerarea de catre o persoana a intereselor altei persoane;

- plata unei prestatii nedatorate;

b) Clasificarea obligatiilor dupa obiectul lor.

Pornind de la natura prestatiei datorate de subiectul pasiv exista mai multe clasificari;

-obligatiile de a da;

-obligatiile de a face;

-obligatiile de a nu face;

Apoi o alta clasificare, ce reprezinta o varianta a celei anterioare;

-obligatii pozitive (de a da si de a face)

-obligatii negative ( de a nu face)

În literatura juridica mai exista o clasificare si anume;

-obligatii de rezultat;