Ambiguitatea Limbajului Juridic

1. Limbajul juridic

Prin limbaj se înţelege modul în care o limbă este vorbită de către un grup de indivizi în cadrul unui sector de activitate. Ion Coteanu consideră că limbajul este variantă a limbii literare, este rezultat al restricţiilor, „sistem lingvistic mai mult sau mai puţin specializat în redarea conţinutului de idei specifice unei activităţi profesionale, unuia ori mai multor domenii din viaţa social-culturală [...] orice limbaj nu este decât limba căreia i se atribuie o destinaţie specială” .

Limbajul juridic, ca modalitate specifică de exprimare, este format din elemente de limbă comună şi elemente care îi sunt specifice. Jean-Louis Sourioux şi Pierre Lerat numesc acest aspect caracterul compozit al limbajului juridic (caractère composite du langage juridique), precizând că tocmai această caracteristică explică în mare parte un aşa-numit aspect „paradoxal” al dreptului: dreptul este un fenomen social, precum limba însăşi, însă el provoacă majorităţii oamenilor sentimentul că se află în faţa unui limbaj inaccesibil.

Limbajul juridic prezintă paradoxul de a fi foarte îngrijit, dar în acelaşi timp foarte ermetic şi aparent ambiguu. Aşa cum remarcă Jean-Claude Gémar, „juriştii practică un discurs adesea obscur şi parcă deliberat încâlcit” . Gérard Cornu observă existenţa unui „ecran lingvistic” în cazul limbajului juridic, arătând că nu poate fi înţeles decât de specialişti în domeniu şi că însăşi existenţa lui se datorează faptului că nu este accesibil majorităţii membrilor comunităţi lingvistice. David Mellinkoff, analizează pentru limba engleză 22 de caracteristici ale limbajului juridic, pe care îl percepe ca fiind imprecis, dificil de abordat, nu numai pentru un profan, ci şi pentru persoanele iniţiate în domeniu. El califică acest limbaj ca fiind: greoi, neclar, pompos şi vag (wordy, unclear, pompous and dull) . Stéphane Chatillon vorbeşte de „opacitatea vocabularului juridic”, precizând în acelaşi timp că orice domeniu de activitate are terminologia sa specifică, care nu este întotdeauna accesibilă profanilor .

Pe de altă parte, claritatea se numără printre cerinţele fundamentale şi ale limbajului de drept. Într-un Îndreptar juridic din secolul al XIX-lea, se afirma în legătură cu claritatea mesajului: „Orice legiuire, ca să fie dreaptă, trebuieşte să fie hotărâtoare. Căci dacă signalul dat de trâmbiţă ar fi îndoios, cine s-ar pregăti de război? Dacă porunca dată de lege ar fi echivocă, cine s-ar dispoza să se supuie?”.

George Kalinowski considera eronata încercarea de a susţine ca dreptul este un limbaj si ca filosofia dreptului este, in consecinţă, o analiza logica a dreptului, a limbajului juridic. El apreciază, in acelaşi timp, ca deosebit de importanta si utila analiza logica a limbajului ştiinţific, considerând-o, in ceea ce priveşte dreptul, ca una dintre principalele cai de acces spre o autentica filosofie a dreptului. Autorul releva existenta unor probleme care se situează la frontiera logicii si filosofiei dreptului, ca aceea a atribuirii valorii de adevăr sau falsitate normelor juridice .

2. Tipuri de ambiguitate

În terminologia juridică se observă, în general, următoarele raporturi semantice: polisemia, sinonimia, omonimia, antonimia – fenomene similare cu acelea din vocabularul general, care, în opinia unor savanţi, favorizează ambiguitatea sau, în opinia altora, din contra, nu prezintă obstacol pentru comunicarea ştiinţifică.

Datorită subsumării sale categoriei mai largi de limbaj natural, limbajul juridic preia şi caracterul imprecis şi neunivoc al acestuia, care se datorează fenomenelor inevitabile de omonimie şi polisemie .

Omonimia este o formă tipică de ambiguitate (sau plurivocitate) a limbajului natural, care survine în cazul unor expresii (noţiuni sau enunţuri) cu înţelesuri şi referinţe diferite . De pildă, noţiunea „parchet” desemnează atât o realitate juridică (instituţia judiciară care are ca principală atribuţie exercitarea acţiunii penale şi susţinerea acuzării în procesele penale), cât şi realităţi extra juridice (un anume tip de pardoseală, sau fiecare din suprafeţele în care este împărţită o pădure în vederea exploatării ei raţionale). La nivel sintagmatic, oferim ca exemplu enunţul „X a prezentat testamentul tatălui său”, care este ambiguu, întrucât poate fi înţeles atât în sensul în care testamentul este opera lui X, care îl prezintă tatălui său, cât şi în sensul în care testamentul provine de la tatăl lui X, care prezintă acest act unui oarecare terţ.

Polisemia (omonimia cointensivă sau ambiguitatea sistematică) intervine în cazul unor expresii care poartă relativ acelaşi înţeles, dar se referă la realităţi diferite . De pildă, termenul „acţiune”, care în sens juridic desemnează actul procedural prin care este declanşată procedura judiciară (procesul civil sau penal), păstrează ca intensiune înţelesul de desfăşurare a unei activităţi (în vederea atingerii unui scop), înţeles ce se regăseşte şi în sintagme nejuridice ca „a (se) pune în acţiune” = a (se) pune în mişcare, „acţiune armată” = operaţiune militară, sau chiar „acţiune epică” =succesiunea întâmplărilor dintr o operă literară. De remarcat că termenul mai are un înţeles (inclusiv) juridic, acela de hârtie de valoare care reprezintă o parte prestabilită a capitalului social al unei societăţi comerciale pe acţiuni, şi care conferă deţinătorului dreptul la dividende, dreptul de a participa) i de a vota în cadrul adunărilor generale ale acţionarilor etc.; acest din urmă sens al

Termenului „acţiune” ilustrează mai curând un caz de omonimie în raport cu cele anterior enunţate decât un caz de polisemie.