Caracterele juridice ale fideiusiunii

1. Garanții civile

1.1. Noțiuni introductive

În orice raport juridic obligațional creditorul urmărește să fie asigurat împotriva riscului insolvabilității debitorului, insolvabilitatea fiind generată de împrejurarea că pasivul (toate datoriile ce revin debitorului) depășește activul (totalul drepturilor acestuia).

Asigurarea executării datoriei de către debitor se poate realiza pe două căi, pe de-o parte legea stabilește o garanție generală în favoarea tuturor creditorilor, fără ca aceștia să facă acte juridice prealabile în acest sens, pe de altă parte, legea creează cadrul juridic necesar la îndemâna creditorilor pentru ca aceștia să-și poată construi garanții în limitele permise de lege.

Contractarea unei obligații de către o persoană produce nu numai efectul pe care l-au urmărit părțile și anume executarea unei prestații determinate, ci și un alt efect, în sensul că debitorul “este ținut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare”. Aceasta însemnă că cealalta parte, creditorul, dobândește un drept de garantție asupra patrimoniului debitorului care îi conferă, deci o anumită asigurare împotriva riscului insolvabilității caracterizată prin depășirea activului debitorului de către totalul datoriilor ce îi revin.

În orice raport juridic obligațional creditorul urmărește executarea obligației de către debitorul său, acaesta constituind de fapt rațiunea oricărei obligații de a fi executată. Creditorul este interesat ca obligația debitorului să poată fi realizată, să înlăture orice risc de insolvabilitate a debitorului, situație în care el ar fi prejudiciat. Insolvabilitatea presupune ca datoriile debitorului, (pasivul său) sunt mai mari decât activul acestuia. Asigurarea executării datoriei de către debitor se poate realiza în principiu pe două căi și anume ” pe de o parte legea stabilește o garanție generală în favoarea tuturor creditorilor fără ca aceștia să facă acte juridice prealabile în acest sens și pe de altă parte, legea creează cadrul juridic necesar, la îndemâna creditorilor pentru ca aceștia să-și poată constitui garanții în limitele permise de lege.”

“Garanțiile sunt acele mijloace instituite de lege sau convenite de părți pentru a pune la adăpost pe creditor de insolvabilitatea debitorului ori a-l determina sau constrânge să-și îndeplinească prestația la termen” .

În literatura de specialitate s-au formulat mai multe clasificări ale garanțiilor, una fiind însă unanim acceptată anume clasificarea în: garanții personale si garanții reale.

Garanțiile personale constau în angajamentul pe care o persoană, alta decât debitorul principal al obligației, și-l asumă față de creditor de a executa el obligația în cazul în care debitorul principal nu o va executa. Codul civil reglementează o singură garanție personală, fideiusiunea (cauțiunea).

Garanțiile reale - presupun afectarea unui bun pentru garantarea obligației prin instituirea unui drept accesoriu, de garanție, cu privire la acel bun. Acest drept real accesoriu, dă naștere unui drept de preferință și a unui drept de urmărire. Din acastă categorie de garanții fac parte gajul, ipoteca, privilegiile, dreptul de retenție.

2. Fideiusiunea

2.1. Considerații generale

„Fideiusiunea este un contract prin care cel care se obligă garantează față de creditor executarea obligației de care este ținut debitorul, în cazul în care acesta n-ar îndeplini-o. Cel care iși asumă obligația de garanție poartă numele de fidejusor. El este un terț față de raportul care îl leagă pe creditor de debitor. Obligațiunea să se suprapune însă obligației principale a debitorului” . În vechiul drept românesc această garanție personală era denumită chezășie. Plecând de la dispozițiile legale în doctrină sunt enumerate trei tipuri de fideiusiune:

Fideiusiunea convențională se carcterizează prin aceea că debitorul și creditorul cad de acord asupra aducerii unui garant.

Fideiusiunea legală atunci cand obligația debitorului de a aduce un garant (fideiusor) pentru garantarea obligațiilor ce-i revin este instituită printr-o dispoziție imperativă a legii.

Fideiusiunea judecătorească este impusă de către instanța de judecată. Codul de procedură civilă oferă judecătorului această posibilitate pentru încuviințarea execuției vremelnice, pentru suspendarea unei hotărâri definitive supuse revizuirii sau recursului.

„Fideiusiunea rămâne însă un contract, iar reglementarea fideijusiunii legale și a celei judiciare nu contrazice această realitate. Legea sau instanța de judecată impun doar aducerea unui fideiusor, ceea ce înseamnă că nu creează, prin ele însele, fideiusiunea. Garanția personală ia naștere în exclusivitate prin intermediul convenției dintre fideiusor și creditor, în virtutea căreia cel dintâi își asumă față de cel de-al doilea obligația de garanție. Prin urmare angajamentul juridic al fideiusorului se naște pe baze contractuale.”