Comisia Europeană

Istoric

Tratatul de la Paris, care a instituit Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui si Otelului a creat 4 institutii:

a) Înalta Autoritate;

b) Consiliul Special de Ministri;

c) Adunarea Comunã;

d) Curtea de Justitie.

La 10 august 1952, Înalta Autoritate, prezidata de Jean Monet, si-a început prima sedintã la Luxembourg. Înalta Autoritate era independentã de guverne si însãrcinatã cu administrarea productiei cãrbunelui si otelului, de altfel si principala actiune a noi infiintate comunitãti. Ea detinea puterea executivã. Printre principalele sale atributii erau: definirea obiectivelor comune, acordarea de împrumuturi, interventie asupra preturilor, cotelor de productie etc. Institutia era formatã din nouã membri, numiti prin comun acord de guvernele statelor membre CECO.

Odatã cu aparitia CEE si CCEA în 1957 au fost create si pentru aceste douã noi comunitãti douã institutii asemãnãtoare cu Înalta Autoritate a CECO, care au luat numele de Comisie.

Prin articolul 9 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, intrat în vigoare în 1957, a fost instituita o Comisie unica a Comunitatilor europene, care s-a substituit Înaltei Autoritati a CECA precum si celor doua Comisii ale CEE si CEEA.

La origini, într-o comunitate de 6 state, Comisia avea 9 membri. Numărul comisarilor a crescut de la 9 la 13 când Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie au aderat în 1973 la Uniune şi la 17 după admiterea Greciei, Portugaliei şi Spaniei.

Din 1995 Comisia a avut 20 de comisari naţionali, provenind din ţările comunitare: cele 5 ţări mari, respectiv Germania, Franţa, Italia, Marea Britanie şi Spania, au avut câte doi comisari, iar ceilalţi 10, câte unul. Numărul comisarilor a crescut odată cu lărgirea Uniunii în 2004. În timpul mandatului, care durează cinci ani, comisarii sunt independenţi, atât faţă de guvernele ţărilor de unde provin, cât şi faţă de Consiliul UE, acestea neputând demite un membru al Comisiei.

La Nisa negocierile liderilor europeni au fost construite pe două opţiuni:

- reducerea numărului de membri ai Comisiei la unul pentru fiecare stat membru al Uniunii Europene;

- reorganizarea Comisiei cu un număr inferior de membri numărului statelor membre componente (prin sistemul de rotaţie bazat pe principiul egalităţii).

Delegaţii Conferinţei Interguvernamentale de la Nisa au trebuit să decidă care din aceste două opţiuni este cea mai avantajoasă din punctul de vedere al politicii statelor membre. Zece dintre statele membre au susţinut prima dintre cele două opţiuni exprimate, iar celelalte cinci state au optat pentru cea de-a doua variantă.

O variantă de compromis între cele două a apărut ca fiind inevitabilă: Comisia va număra mai puţini membri într-un interval de timp de câţiva ani. S-a convenit ca atunci când viitoarea Comisie va lua locul celei actuale, adică în noiembrie 2004, aceasta va fi alcătuită din câte un reprezentant pentru fiecare stat membru. Aşadar, cel de-al doilea comisar pentru cele 5 state mari va fi suprimat. Subsidiar, în 2010, când UE va avea 27 de membri, Comisia va fi redusă ca număr, iar sistemul rotaţiei statelor membre va fi bazat pe principiul egalităţii reprezentării statelor.

Summit-ul de la Nisa a decis că, în cazul unei Uniuni de 27,28 sau mai mulţi membri, se va schimba şi structura Comisiei Europene. Ţările mari au acceptat să renunţa la cel de-al doilea comisar, pentru a permite ţărilor mici să fie şi ele reprezentate. S-a decis ca viitoarea Comisie Europeană să aibă în principiu un plafon „mai mic de 27” în momentul în care UE va cuprinde 27 de state membre, numărul final urmând să fie decis ulterior „în unanimitate” de statele membre.

Până în 1983, fiecare stat îşi numea comisarul sau comisarii „săi”, ceea ce nu favoriza nicidecum independenţa Comisiei. Prin Tratatul de la Maastricht, s-a stabilit ca preşedintele Comisiei să fie desemnat în urma consultării Parlamentului, el fiind la rândul său, consultat pentru desemnarea celorlalţi membri ai Comisiei. Apoi, întreaga Comisie este investită printr-un vot de aprobare în Parlament. Tot printr-un vot, Parlamentul European poate cere printr-o moţiune de cenzură demisia în bloc a Comisiei, caz în care ea continuă să gestioneze problemele coerente până în momentul înlocuirii sale efective.

Tratatul de la Amsterdam – intrat în vigoare în 1999 – a adus o nouă modificare în privinţa numirii Comisiei: Parlamentul European trebuie să aprobe oficial numirea preşedintelui Comisiei (în locul simplei consultări), ceea ce-i conferă o mai mare autoritate în desemnarea colegilor săi