Competența Materială a Tribunalelor

Prin competenţă, în general, se desemnează capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane de a rezolva o anumită problemă. Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul procesual. În dreptul procesual civil prin competenţă se înţelege capacitatea unei instanţe de judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri. Trebuie precizat că nu toate litigiile civile sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti. Există litigii care se soluţionează de către alte autorităţi statale sau de către alte organe, jurisdicţionale sau cu activitate jurisdicţională, decât instanţele judecătoreşti. Deci, vorbind de competenţă ne raportăm la instanţa judecătorească sau la alt organ de jurisdicţie ori cu activitate jurisdicţională, şi nu la judecători, care sunt încadraţi la aceea instanţă.

O primă clasificare a normelor de competenţă este aceea în norme de competenţă generală şi norme de competenţă jurisdicţionale, după cum ne raportăm la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem. Competenţa generală reprezintă acea instituţie procesuală prin intermediul căreia se delimitează activitatea instanţelor judecătoreşti de atribuţiile altor autorităţi statale sau nestatale. Competenţa jurisdicţională la rândul său îmbracă două forme: competenţa materială şi competenţa teritorială.

Competenţa materială denumită uneori şi competenţă ratione materiae, presupune o delimitare între instanţe de grad diferit. În cadrul competenţei materiale se distinge competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe şi competenţa materială procesuală, care se stabileşte în raport de obiectul, valoarea sau natura litigiului dedus judecăţii.

Normele de competenţă materială sunt stabilite sub aspect funcţional (după felul atribuţiilor) şi sub aspect procesual (după obiectul, valoarea sau natura cererii), în Codul de procedură civilă, Legea pentru organizare judecătorească şi Legea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi în unele acte normative speciale.

Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia si rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti. Competenţa materială este şi procesuală, deoarece determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate în concret, de o anumitã categorie de instanţe judecătoreşti.

Competenţa materială are un caracter absolut, fiind reglementată de norme de ordine publică, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici cu autorizarea instanţei.

În prezenţa mai multor instanţe judecătoreşti, de grade diferite sau de acelaşi grad, dar având circumscripţii de jurisdicţie diferite trebuie identificate criteriile pe baza cărora se realizează delimitarea competenţei între aceste instanţe.

Potrivit art. 2 din Codul de procedură civilă, Tribunalele judecă:

1. în primă instanţă:

a) procesele şi cererile în materie comercială a căror obiect are o valoare de până la 10 miliarde de lei inclusiv, precum şi procele şi cererile în această materie al căror obiect nu este evaluabil în bani;

b) procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 2 miliarde de lei;

b1) conflictele de muncă, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor organe;

c) procesele şi cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în competenţa curţilor de apel;

d) procesele şi cererile în materie de creaţie intelectuală şi de proprietate industrială ;

e) procesele şi cererile în materie de expropriere;

f) cererile pentru încuviinţarea adopţiilor;

g) cererile privind punerea sub interdicţie, declararea dispariţiei şi declararea morţii;

h) cererile privitoare la nulitatea căsătoriei, nulitatea sau desfacerea adopţiei şi cele privind decăderea din drepturile părinteşti;

i) cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale;

j) cererile pentru recunoaşterea, precum şi cele pentru încuviinţarea executării silite a hotărârilor pronunţate în ţări străine;

2. ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii în primă instanţă. Întrucât judecătoria este instanţa de drept comun în ce priveşte judecata în primă instanţă, înseamnă că instanţa de apel de drept comun este tribunalul.