Criminalistică - urmele

Capitolul I - Noțiunea de urmă în criminalistică

Interacțiunea om-mediu înconjurător dă naștere la cele mai diferite urme, care la nevoie, pot fi utile la stabilirea timpului sau succesiunii producerii anumitor evenimente, precum si la determinarea comportamentului uman în acest proces. Din cele mai vechi timpuri tainele acestor ”martori muți” au fost folosite la descoperirea faptelor antisociale.

Reputatul criminalist francez, Edmond Locard, afirma: ”este imposibil pentru un răufăcător să acționeze și mai ales să acționeze cu intensitatea pe care o presupune acțiunea criminală, fără să lase urme ale trecerii sale”.

Așadar prin urmă a infracțiunii se înțelege orice modificare intervenită în condițiile săvarșirii unei fapte penale, intre faptă și reflectarea ei materială existand un raport de cauzalitate.

Notiunea de urmă poate să aibă două înțelesuri. Intr-un sens mai restrans, urma este reproducerea constructiei exterioare a unui obiect pe suprafata sau in volumul obiectului cu care a venit in contact in mod nemijlocit. Urmele care intra in acesta categorie formeaza obiectul de studiu al traseologiei. Traseologia studiaza numai o categorie de urme acelea care se produc prin imprimarea conturului sau detaliilor unor obiecte mai dure, pe suprafata sau substanta unor obiecte mai slaba. Asfel sunt: urmele ale instrumentelor de spargere, urme ale impuscaturii, urmele de maini, picioare, dinti, ale instrumentelor de spargere, ale mijloacelor de transport. In sens mai larg, prin urma se intelege orice schimbare ce intervine in mediul inconjurator, ca rezultat al activitatii nemijlocite a omului, si care, sub un aspect sau altul, intereseaza cercetarea criminalistică. Prin urmare, in afara de urmele cu care se ocupa traseologia, in acesta categorie mai sunt incluse si diferite obiecte, secretii, mirosuri si diverse stari, ce prezinta utilitate la descoperirea faptelor socialmente periculoase si la identificarea persoanelor vinovate de savarsirea lor. Daca in timpul savarsirii infractiunii s-au imprimat zgomotele si dialogul dintre persoanele implicate, ne aflam in prezenta unui mijloc material de proba important, asa cum prevad dispozitiile art. 94 – 95 C. proc. civ., intrucat poarta o urma evident a savarsirii faptei, desi este o urma sonora si nu o urma de mana, de dinti sau de sange.

Sectiunea I - Criterii de clasificare a urmelor

Clasificarea generala a urmelor faptelor penale se face dupa o serie de criterii, care difera in functie de factorii sau elementele de diferentiere avute in vedere de autorii de specialitate, de destinatia sau de intiderea lucrarii in care sunt abordate, precum sid e importanta ei pe plan theoretic sau practic.

Intr-o opinie mai veche, promovata de criminalistii francezi, clasificarea era facuta in amprente (digitale, corporale, de imbracaminte) intre care amprentele papilare ale corpului uman care ocupau o pozitie privilegiata si in, urme extreme de variate (obiecte lasate de infractor, instrumente de sparger, fire de par). De asemenea se face distinctia intre urme si pete. In literature nostra de specialitate, urmele sunt impartite in doua categorii: ”urmele formate prin reproducerea constructiei exterioare a obiectelor (urme de maini, picioare) si urme formate de resturi de obiecte si de materii organice si anorganice (resturi de imbracaminte, de alimente). La randul lor aceste se subdivid in functie de procesul de miscare in care s-au format si de modificarile aduse suportului lor. Criteriile de clasificare a urmelor se ridica la cinci:

-factorul creator (om, animale);

-esenta lor (urme, forma, materie);

-marimea (macro si micro - urme);

-posibilitatile de identificare (urme care servesc la lamurirea unor imprejurari ale faptei);

-urme indeterminate si urme determinate